Oameni de lângă noi

La capătul celulei era un pat ca toate celelalte, la fel de ruginit, cu o saltea la fel de îmbâcsită și coșcovită. Acolo stătea el în noaptea aceea, exact așa cum stătuse în fiecare noapte. În celulă era un miros greu. Deasupra patului său era vără-su căruia începuseră să-i miroasă bubele. Ceva mai în față era un altul care nu se mai putea ridica; doar tremura continuu și, când îl apuca, delira. Fiecare avea povestea sa. Le știa pe toate la fel cum ceilalți o știau pe-a lui.


În seara aceea abia a putut să se ridice la capătul patului. Îl dureau coastele și trăia cu impresia că i-au plesnit organele interne. La ultimul interogatoriu îl bătuseră mai rău decât niciodată. Zece, douăsprezece sau Dumnezeu știe câte ore stătuse acolo. Oricum i se păruse o eternitate. Bătaie, leșin, căldarea cu apă rece turnată de sus și-apoi de la capăt. Aceleași întrebări pe care le auzea ca pe niște înregistrări, aceleași răspunsuri mecanice pe care le dădea aproape instinctiv și aceeași durere crâncenă dusă mult dincolo de limitele pe care și le-ar fi închipuit că le are.

Toată ziua îl bătuseră. Încă de la începutul interogatoriului; înainte de-a spune ceva, de undeva de la spate o palmă ca o cazma i-a aterizat peste ureche. A simțit-o ca pe o înțepătură în creier și timp de câteva ore durerea din ureche i-a fost dublată de o vâjâială crâncenă. În acea noapte nu mai știa dacă aude sau nu cu urechea. Rămăsese doar durerea și-o umezeală care simțea că i se scurge de-acolo. Nu se mai chinuia să se pipăie; orice mișcare pe care-o făcea producea dureri în sute de alte locuri. Ridicarea la capul patului fusese un gest eroic; în urma ei simțea cum îi pulsează dureros ficatul, cum rinichii îl dor mai rău ca niciodată și cum splina e spartă.

„Întinde-te, vere, abia te-au adus în celulă! Nu vezi că ești mai mult mort?” - bolborosise mai mult mecanic vără-su de deasupra. Nici ăla nu se mai ridicase de mai bine de două zile din pat. Bubele îi supurau și pulsau de parcă aveau viermi în ele. Îi rugase pe toți să nu-l mai atingă, să-l lase așa în, poziția aia, să putrezească de viu. Mare minune că acum scosese un sunet.

De-acolo, de la căpătâiul patului și-a adus aminte cum, atunci când fusese adus în celulă, mai mult mort decât viu, îl auzise pe unu' văicărindu-se că-n noaptea aia vor avea trei morți. Vără-su era unul, el al doilea și ăla care tremura al treilea.

Ridicându-se la capul patului a înțeles că nu mai are decât coloana vertebrală stând dreaptă ca o prăjină. Restul era ca un sac cu cioburi atârnând de prăjina aia. Poate de-aia cel mai rău îl durea abdomenul: probabil acolo îi căzuseră toate: și plămânii respirând spasmodic, și coastele mărunțite, și ficatul și splina și toată carnea pe care-o mai avea în corp.

El stătea drept și-atunci a început infernul. Unul tușea, altul se văita, vără-su a început să urle în timp ce p-ăla de la trei paturi distanță l-a apucat tremurul morții. Țipa ca din gură de șarpe. Apoi a început circul. Gardianul a bătut nebunește în cu pulanu-n ușă. Ăia urlau în timp ce sacadatul zgomotului ușii nu mai lăsa răgaz decât înjurăturilor isterice ale gardianului. N-a mai ținut minte bine ce s-a întâmplat, doar că era ca-n infern. Apoi au venit ăia peste ei. I-a auzit când s-au pus cu pulanele pe ăl de tremura. Cu cât dădeau mai tare cu atât ăla țipa mai tare și ei urlau să tacă. I-au luat pe toți la bătaie. Când au ajuns în dreptul lui l-au lovit prima dată la degetele mâinii drepte cu care se ținea de stâlpul patului. Apoi a simțit un pulan peste față și unul pe piept. L-au lovit în plex și-a început să șuiere. I-au mai dat vreo câteva, dar n-a reacționat. Era ca și cum ai lovi un sac de cartofi, așa că l-au lăsat repede. Și, după ce zăvorul a scârțâit, s-a lăsat o liniște de parcă-ar fi murit cu toții.

Stătea tot la capul patului. Corpul îi pulsa și fiecare pulsație spărgea alte cioburi ale trupului său. A simțit umed în gât și, instinctiv a tușit. Pe la colțul gurii a simțit cum i se scurge salivă, sânge și-un dinte. Dar era liniște, o liniște desăvârșită. Și-atunci a auzit de undeva de la biserica din sat: „Veniți de luați lumină!”. Nici n-a terminat bine preotul că s-a auzit vizeta și gardianul i-a pus lanterna pe față. Verificare. Apoi vizeta s-a închis metalic, dar lumina i-a rămas lipită de ochi.

L-am văzut ridicându-se cu o ușurință care depășea orice înțelegere. A venit până-n mijlocul celulei unde a îngenuncheat. Parcă nu era el, ci un prichindel care e doldora de energie și vitalitate. A îngenuncheat în direcția bisericii, luminând văzduhul cu ochii.

„I-am văzut ochii aceia și am simțit că mă vindec cu totul. Atunci am înțeles că pușcăria în care eram era de fapt libertatea noastră. Că în timp ce ceilalți umblau liberi, dar cu ochii legați, noi, consemnați în celulă, aveam ochii liberi și vedeam limpede care-i adevărata pușcărie. El mi-a arătat în noaptea aia adevărata față a lumii și-n tăcerea lui mi-a spus tot ceea ce trebuia să aflu. Toată noaptea i-au luminat ochii. I-am văzut chiar și-atunci când m-a luat somnul. Îl văd și-acum aici, în mijlocul celulei, stând în genunchi și luminându-ne pe toți. Niciodată n-am dormit mai bine. M-am simțit mângâiat. Până s-adorm am zimțit cum se scurge răutatea din mine, cum cade pe jos ca o zoaie. Și la fel au simțit toți ceilalți.

A doua zi, lui vără-su nu-i mai supurau bubele și-ntr-o săptămână i s-au vindecat. Ăl de tremura s-a sculat din pat de parcă n-ar fi avut nimic toată viața. Și toți ceilalți la fel. De parcă nu i-ar fi bătut ăia niciodată.

El era în mijlocul camerei, cu mâinile pe piept, și la cap avea o lumânare. Se stinsese, dar se vedea clar că a ars. N-am să știu niciodată de unde a avut lumânarea sau dacă într-adevăr a avut-o. Și nici de unde s-a aprins lumânarea aia. Dar știu sigur că n-a murit fără lumânare.

Ne-am închinat toți! Am înțeles atunci că s-a făcut o minune. O vedeam pe noi: arătam ca vai de noi, dar toți aveam putere de parcă am fi mâncat bucate regești”

„Dar pe dumneavoastră de ce v-au închis? De ce erați acolo?”

„Eu, tăicuțule, eram tâlharul, ăla care-i spuneam la gardieni. Și din dimineața aia n-am mai avut liniște mulți ani. Mi i-a scos Dumnezeu în cale pe toți ăia din celulă. Ăl de tremura a murit acu' trei ani. Vără-su anu trecut. I-am văzut pe toți, rând pe rând și m-am spovedit în fața fiecăruia. Numai el mi-a mai rămas, de-aia am venit aici. O să stau până la Paști și după slujbă o să vin la el. O să-i spun tot că n-am uitat nimic. Ticăloșiile pe care i le-am făcut mă mai țin pe pământul ăsta și trebuie să scap de ele.”

„Dar unde e el?”

„Uite-acolo, sub placa aia de beton. Nu vrea să-l știe nimeni, dar are un semn. E un fir de iarbă care iese mereu din beton. Nimeni nu-l bagă-n seamă, dar eu știu că acolo e el.”