Revoluția revoluțiilor

În ciuda faptului că unele elemente sunt vizibile cu ochiul liber, ele continuă să rămână ascunse până la declanșarea exploziei. Iată secretul oricărei revoluții. A o instrumenta înseamnă a dezvolta, în primul rând, narațiuni care să tapeteze subsolurile, pe care niciun om serios să nu le bage în seamă, dar care să continue să rămână vii. Prima dată îi acaparează pe cei mai nevolnici la minte, pentru ca apoi, treptat, să se insinueze din ce în ce mai sus pe scara socială. În ciuda omniprezenței, narațiunile revoluționare își continuă opera distructivă undeva în subsolurile gândirii fiecăruia pentru ca, în momentul în care ies la suprafață să o facă sincronizat și la modul exploziv. Atunci monstrul își arată adevărata față, iar „oamenii serioși care nu luau în seamă toate prostiile” devin victimele sale fără drept de apel.

Căutați pattern-ul mai sus explicat în toate revoluțiile de până acum și veți constata cum întreaga tărășenie se repetă cu o precizie aproape mecanică. Însă, mult mai grav e că, dacă vom pune cap la cap toate revoluțiile fabricate de diversele narațiuni care-au făcut agenda ultimilor trei sute de ani, vom constata cu limpezime că „Planul” - bagatelizat într-un roman al unui individ inteligent, dar tributar ideologiei - există. Fiecare revoluție e doar o bucățică, o piesă a unui puzzle extrem prin ticăloșia sa.

Probabil vă întrebați unde ne aflăm acum. Narațiunea care-a făcut să explodeze strada n-are nicio legătură cu infractorul Floyd. El s-a nimerit accidental acolo, într-o poveste cu niște polițiști imbecil. O întâmplare care, pusă în contextul potrivit, s-a constituit într-un declanșator al încărcăturii explozive existente în fiecare dintre noi. Oricât de mult ați crede că sunteți ocoliți, viermele ticălos, el există în fiecare dintre noi.

S-a depus mult efort pentru a ajunge acolo unde suntem azi. Încă din anii 40, de când primele ritmuri de rock'n'roll apăreau nevinovate în spatele țăcănitului mecanic al unui război surd. Sau, dacă vreți să fim ceva mai riguroși, am putea să săpăm și mai adânc, ajungând în anii 20, când Jazz-ul începe să-și transpună ritmurile hipnotice în conștiința colectivă. Muzica are ritmul, narațiunea spune povestea în versuri mai mult sau mai puțin șchioape. Plebea începe să prindă ritmul și, odată cu ritmul, narațiunea i se lipește de pereții minții. Căutați toate șabloanele care vă înspăimântă azi în fragmentele acelor timpuri și veți înțelege cum, punând oul unui vierme în mintea maselor ajungi să transformi mulțimea într-un dragon compus din viermi.

Ceea ce se întâmplă azi e un meci pierdut. Cine i se mai poate opune balaurului scos la suprafață de vectorii stângii extreme? Mai nimeni. O mână de nevolnici care mai au tupeul să creadă în fundațiile solide ale adevăratei culturi și civilizații. Se vor duce și ei, la fel ca toți ceilalți. Vocea le e oricum stinsă și acoperită de ritmul nebun al scandării sloganelor. Apelul lor la rațiune și normalitate e caduc. Cine mai are timp pentru asemenea prostii? Cei care strigă entuziasmați „libertate și egalitate” fără să înțeleagă că cele două noțiuni se exclud reciproc? Dacă impui egalitatea ai anulat libertatea și invers. Dar pe cine mai interesează asemenea „chestiuni minore”. Important e „beat-ul”.

Suntem în plină revoluție culturală, dragii mei. Uitați-vă cu atenție și îngroziți-vă! Ei sunt lumea, noi o minoritate. Nu vă amăgiți căzând în retorica șchioapă a lui Moțoc( „Eu sunt boier mare; ei sunt niște proști”) întrucât replica e aceeași și va fi aceeași în toate timpurile: „Proști, dar mulți”. Războiul e pierdut iar ceea ce e de întâmplat se va întâmpla. Așa cum se întâmplă de fiecare dată când lăsăm ca un beteșug să se instaleze, ignorându-i, cu superficialitate, evoluția. Celui care face așa, în final nu-i vor mai rămâne decât regretele. Și-așa e de când lumea.