Un ceai și câteva amintiri

Tocmai ce-am realizat că, în jurnalul meu privind guturaiul, am omis să vă spun despre arma mea secretă care mă ajută în lupta cu toate afecțiunile de acest tip. Este vorba despre ceaiul de ghimbir. Însă nu orice ceai, ci unul făcut după rețeta lui Karan din Jaipur.

Copil fiind am avut oroare de medicamente. Toate erau amare, prăfose, iar dacă nu trebuia să le înghiți, veneau sub formă injectabilă și îți făceau fundul praf. Nu pot să uit senzația pe care-o aveam când mergeam să-mi fac penicilină la policlinică. Simțeam că-mi amorțește piciorul când începea să-mi pompeze „remediul” în corp. Și asta din șase-n șase ore. Ufff.

Ei bine, toate acestea au dispărut atunci când mama a venit acasă cu o vitamină nouă: Cavit. Chiar dacă am strâmbat din nas, când am mirosit-o a fost dragoste la prima vedere. Iar când am mâncat-o...!!! Și, de unde până atunci părinții se rugau de mine să iau medicamentele prescrise, acum nu știau cum să ascundă mai bine tabletele întrucât, dac-ar fi fost după mine, aș fi mâncat fără probleme o cutie odată. Atunci am înțeles că remediile pot fi și bune.

Și-acum să mă întorc la Karan, pe care l-am găsit pe o căldură nimicitoare la un colț de stradă. Trebuie să fii nebun ca pe căldura aia să bei ceva cald. „It's better sir, better than water!” - tot repeta el stereotip din tot corpul. I-a făcut semn să-mi dea și mi-a turnat din lichidul ăla fierbinte și auriu, nu înainte de a-l vântura spectaculos de vreo 10-15 ori. Când am gustat am simțit că mă cuprinde o plăcere atât de mare încât aproape că l-am căutat pe Karan în fiecare zi. Și, în mod evident, nu m-am lăsat până n-am preparat împreună cu el vestitul ceai. Nu de alta, dar știam că după ce plec de-acolo o să duc dorul miraculosului lichid.

Dar, destul cu vorbăria! Luați-vă o foaie și-un creion și notați-vă cele ce urmează. Vă garantez că gâtul vă va mulțumi, în timp ce papilele gustative vă vor idolatriza.

Nu vă dau cantități întrucât va trebui să va echilibrați singuri gusturile, în funcție de preferințe. Garantez că pe la a patra, a cincea preparare deja veți ști bine ce cantități să puneți.

Așadar, aveți nevoie de următoarele: ceai negru de calitate, ghimbir, curcuma, lapte, zahăr, piper. Ghimbirul îl dați prin răzătoare. Punți la fiert apa într-un ibric. Trebuie să fie cam jumătate din cantitatea pe care doriți s-o preparați. Înainte de a fierbe, luați-l de pe foc și lăsați să se infuzeze ceaiul împreună cu ghimbirul. Aici e o șmecherie: dacă vreți ca ceaiul să fie mai înțepător puteți lăsa ghimbirul să fiarbă în apă, înainte de a veni cu ceaiul. După câteva minute(3-4 maxim) strecurați ceaiul și puneți-l din nou pe foc. Adăugați zahărul, laptele, curcuma(minim 1 linguriță la fiecare cană, dacă e mai mult nu-i problemă) și piperul. Amestecați până când se formează o culoare uniformă. Când laptele începe să se umfle, dați focul mic și mestecați. Lăsați-l apoi să e umfle din nou și repetați de 3-4 ori.

Teoretic aici ar fi gata, însă mai e de făcut o operațiune care intensifică savoarea preparatului, anume vânturarea. Karan mi-a spus că aceasta este cea mai importantă operațiune, având un efect decisiv asupra gustului, dar și asupra aspectului. Pe scurt, operațiunea presupune turnarea conținutului dintr-un vas în altul și repetarea sa de mai multe ori. Și-aici e o șmecherie: ca să nu dați pe lângă, începeți cu cele două vase aproape lipite, îndepărtându-l apoi pe cel în care se toarnă. Este necesar ca ceaiul să cadă de sus. Astfel va forma o spumă interesantă.

Acum e gata. Ar trebui să-l savurați. Și nu doar când sunteți răciți. Ceaiul ăsta e o binecuvântare. De fiecare dată când îl beau simt că se prăvălește peste mine întreg soarele Rajasthan-ului și parcă, pe undeva printre firele de praf se vede și profilul lui Karan, cu mustățile sale imense cu tot.

S-aveți poftă și sănătate!