Despre libertate și alte elemente de lux

Cei care-mi citesc blogul de mai multă vreme știu atitudinea mea vehementă față de interzicerea vălului islamic în Franța. Era vorba atunci de o intruziune inacceptabilă a statului laic în viața privată a persoanei. Dacă ar fi fost să-și respecte așa-zisele principii constitutive, statul francez n-ar fi putut adopta niciodată o asemenea reglementare. Cum legea a fost pusă în practică acum mai mulți ani, avem dovada limpede a minciunilor care stau la baza societății așa-zis democratice.

Acum iată-ne trecuți în cealaltă extremă: ești obligat să-ți acoperi botul. De asemenea, absolut niciun principiu al societății democratice nu poate susține o măsură de acest tip. Pur și simplu nu poți fi obligat să porți ceva doar pentru că o autoritate spune imperativ asta. Mai mult, e demonstrat că virusul, fiind mult mai mic decât găurile măștii medicale obișnuite, poate pătrunde liber prin aceasta. Și-atunci?

Justificarea autorităților de pe tot mapamondul pentru isteria obligativității purtării măștii e una de-a dreptul imbecilă: cică în acest fel se evită aglomerarea sistemului spitalicesc. Pe bune? Și ce treabă am eu cu sistemul vostru? Poate că nu vreau să apelez la el. Cine a statutat că, impunând abuziv un anume sistem, poți să-mi faci viața franjuri? 

Văzându-mi înflăcărarea anti-mască, un vecin mi-a spus cu năduf: „Păi când a fost chestia cu Franța ați fost împotrivă, iar acum când e obligatorie masca sunteți iar împotrivă. Cine vă mai înțelege?”. Am rămas surprins să constat că multă lume judecă în acest șablon: cum poți să fii împotriva portului măștii dacă ai fost împotriva eliminării vălului islamic? Oamenii aceștia nu înțeleg că, în esență, masca sau vălul n-au nicio treabă cu principiul. Problema mea nu e bucata de pânză, ci tirania exercitată de stat prin intermediul introducerii arbitrare a unei obligativității. Problema mea e obligația statutată prin lege. Așa cum în Franța s-a luat decizia interzicerii vălului islamic, la fel de bine s-ar putea lua decizia interzicerii chiloților. Măsura e la fel de stupidă și arbitrară. Cum, stupidă ar fi și statutarea prin lege a obligativității purtării chiloților. Ține doar de mine, de voința mea, dacă vreau sau nu să port ceva.

Sunt conștient că mulți vor considera articolul de față unul plictisitor. Însă, când vorbim despre libertate, e bine nu doar să vorbim ci și să ne-o exercităm. Nu de alta, dar întreaga noțiune de libertate s-a dizolvat în tot felul de mișcări penibile care țin de comportamentul sexual sau culoarea pielii. Mișcări al căror scop nu este acela de a proteja în vreun fel minoritățile pe care, chipurile, le protejează, ci, din contră, instituirea unei tiranii a „dreptului celuilalt” asupra „dreptului și libertății mele”. De aceea SUA a ajuns un tărâm periculos, în care orice cuvânt trebuie cântărit înainte de a-l scoate pe gură. Urechile lungi ale „sistemului” te ascultă și pândesc orice „gest necugetat” pentru a-l ghilotina pe nefericit în piața publică. 

Tocmai ce mă convinsese un băiat de la mine să achiziționez servicii de cloud de la Google. Îmi știți atitudinea, sunt din ce în ce mai rezervat în fața giganților tehnologici. De aceea cam tot ceea ce ține de business prefer să am în mână sau să achiziționez de la firme mici. Am zis totuși să încerc, în măsura în care oricum avem nevoie de un backup. N-a trebuit decât să intru pe pagina lor și, când am văzut în partea superioară a paginii banda neagră cu BLM, m-a luat de jos, spunându-i băiatului pe un ton nervos să se ocupe de orice altceva, numai de „research” nu. Vă imaginați cât de departe a mers nebunia? Dacă s-a ajuns să pui rahatul cu BLM pe pagina Firebase înseamnă că suntem într-o frenezie deplină a cretinătății. Ce are a face un business cu o dubioasă mișcare socială? 

Probabil îmi veți spune că sunt în eroare deoarece e vorba de o afacere independentă care își exercită libertatea. E invers, voi vă înșelați! În fapt tocmai asta trebuie să ne semnalizeze ceva. Cum e posibil ca entități așa-zis independente să adere cu atâta entuziasm proletar la „doctrină”, în același timp cu statul. În momentul în care vedeți asemenea „unități de monolit” ar trebui să vi se declanșeze automat un semnal de alarmă deoarece e un semn clar că ceva e putred. 

La fel se întâmpla și-n comunism. Toată societatea era o unitate de monolit. Diferența era aceea că atunci, responsabil pentru politică și „unitate doctrinară” era partidul. Acum, rolul s-a schimbat puțin întrucât noul Partid Comunist e mediul corporatist, cu fiecare corporație asemeni unei „unități de bază”. Chiar dacă rolurile s-au inversat, toxica doctrină totalitară a rămas neschimbată, iar presiunea exercitată asupra oamenilor este aceeași. Ar mai fi o diferență: în timp ce Partidul Comunist nu putea cointeresa indivizii decât prin măsuri administrative(ceva de genul „nu poți avansa în carieră dacă nu ești membru al Partidului”), corporatismul îi cointeresează pe indivizi prin confiscare. Odată intrat în acea ciudată lume ai semnat pactul cu diavolul, iar viața îți este confiscată. Astfel se obține un ciudat atașament al individului pentru criminal, pentru cel care-i distruge programatic viața. 

Dacă Partidul Comunist distrugea individul prin măsuri externe, marele Partid Corporatist distruge individul prin intermediul voinței sale, a individului care se transformă voit în victimă. Într-un articol scris zilele trecute, Mirel Palada observa foarte pertinent că tefeliștii n-au cum să fie patrioți deoarece nu poate fi patriot cineva care n-are nimic. Un om care are o casă, o bucată de pământ, un om care e om și trăiește pe picioarele lui e patriot instinctiv deoarece își apără atât bunurile cât, mai ales, propria viață. Un neo-iobag de corporație n-are cum să fie patriot întrucât el n-are de niciunele. Și când spun de niciunele nu mă refer strict la chestiunile materiale, ci la cele care contează: el n-are viață proprie, n-are libertate, n-are puterea de decizie. Puneți un astfel de individ-nimeni - care teoretic e fericit - în opoziție cu un angajat la o firmă mică. Ne-iobagul n-ar avea curaj să ridice vocea în fața șefulețului direct, nu mai vorbesc despre vreun șef al șefului care, pentru el, e un soi de zeu. În schimb, angajatul la firmă mică își înjură patronul în față atunci când sare calul și, dacă vede că n-o scoate la cap, îl lasă cu fundu-n apă când îi e lumea mai dragă. Cu toate că aparent e nefericit, angajatul de la firmă mică e la fel de independent precum patronul său. Iar independența îți dă un soi de libertate și, automat, de fericire.

De-aceea, dacă va exista vreodată o instaurare a normalității - adică dacă vom reuși cumva, prin determinarea noastră, să facem ca numărul independenților să-l depășească pe cel al sclavilor -  primul lucru pe care ar trebui să-l facem ar fi acela de a convinge corporațiile ca, odată cu retragerea lor, să-și ia de-aici și târla de iobagi. Nu de alta, dar iobagul eliberat e mai periculos decât dușmanul care luptă împotriva ta. În timp ce-ți dușmanul ți-l cunoști, în cazul iobagului ai pretenția ca el să-ți fie recunoscător. Și tocmai aici se petrece nebunia: el are impresia că trebuie să-i fii tu lui recunoscător deoarece a acceptat să se lepede de stăpân și, ca urmare a acestei gândiri deviante, devine dușmanul tău cel mai mare. Trebuie să înțelegem că cel care are constituție de sclav trebuie lăsat să fie sclav și doar cel care-și dorește eliberarea să fie lăsat liber. Desigur, mulți dintre noi nu-și doresc un contact cu sclavii de pe postul de stăpân și, de aceea, corporațiile ar trebui lăsate să-și ia sclavii. Doar că n-o vor face întrucât sclavii le folosesc strict în măsura în care se transformă în masă de manevră care se le faciliteze prăduirea resurselor statului în interiorul căruia activează.