Reset sau „The Great Reset”?

Până acum am avut crize generate de o disfuncționalitate înregistrată pe o anumit piață. „Criza petrolului”, „criza bancară”, „criza imobiliară” s.a.m.d. sunt câteva exemple pe care le-am tot auzit de-a lungul timpului. Tiparul e cât se poate de simplu: un anumit domeniu se umflă aiurea, apare nebunia irațională și, în final, când unora le vine mintea la cap, balonul se sparge cu consecințele de rigoare. Crize precum cea a bulbilor de lalea au tot fost pe pământ de când lumea. Lăcomia a declanșat comportamentele iraționale necesare transformării unei speculații într-o obsesie a masei.

Toate crizele de până acum au avut o constantă: la un moment-dat „mediul de schimb” le-a sugerat celor care erau mai cu picioarele pe pământ că prețul activului speculat a ajuns atât de mare încât se pot face bani frumoși din pariul pe prăbușirea sa. Și, așa cum acul care atinge suprafața unui balon umflat la maxim are puterea de a transforma „grandioasa sferă” într-o amintire, exact la fel se întâmplă și în cazul activelor mult prea umflate de irațional în momentul în care îi vine mintea la cap unui jucător până atunci sevrat de „infailibilitatea” activului. 

Modelul(sau ciclul) „boom and bust” este unul specific economiei capitaliste. O expansiune urmată de o corecție ar fi, conform modelului, o garanție a perpetuării modelului economic întrucât, în limbaj colocvial, orice „încălcare a regulilor normalității” are parte de o „pedeapsă”. 

Conform modelului, perioada de boom este generată de prețul mic al banilor care are ca efect obținerea facilă a creditelor, încurajând astfel investițiile în domenii diverse. Ca de fiecare dată, în societatea masificată în care trăim suntem tributari „modei” care face ca un model să fie imitat de toți ceilalți. Ultimele două mode pe care le-am trăit au fost cea tehnologică din 2000 și cea imobiliară din 2008. Ambele au avut un parcurs „ca la carte”. Un tipar identic a condus la gonflarea piețelor și apoi la dezumflarea lor. 

Ce se întâmplă însă atunci când băncile centrale - cot la cot cu oficialii guvernamentali - refuză să lase legile pieței să funcționeze? În întreg secolul XX, cu mici excepții, piețele n-au fost lăsate să funcționeze corect, adică să-i „pedepsească” radical pe cei care și-au pierdut capul. Fiecare criză a fost acoperită de băncile centrale și de oficialii guvernamentali. Totul pentru a face „suferința mai ușoară”. Astfel s-a instituit un tandru model de „iertare a celui care-a greșit”. Însă nu e o iertare așa cum v-ați aștepta, ceva de genul salvării celui amărât, pentru a-l proteja. Aiurea, modelul societății capitaliste americane e unul absolut întors pe dos: de salvat se salvează tot cel care-a gonflat totul, care-a amăgit oamenii și care, până la urmă, e responsabil pentru dezastrul creat, iar de pedepsit e pedepsit omul simplu care, din naivitate sau, uneori, pur și simplu fără a avea vreo vină, trebuie să plătească. Imaginați-vă cum s-au simțit oamenii corecți care, la criza din 2008 n-au avut intenția de a „profita” de pe urma imobiliarelor, rămânând în banca lor. Cu toate acestea s-au trezit că fondul lor de pensii, la care contribuiseră o viață, a dat faliment deoarece a intrat în combinații neortodoxe. De plătit n-au plătit ticăloșii - adică marile bănci de investiții, societățile de asigurări s.a.m.d. ci oamenii simpli care s-au trezit prinși, fără voia lor, în circul speculației. 

Modelul despre care v-am vorbit s-a tot perpetuat de-a lungul secolului XX, iar ceea ce se întâmplă acum e o continuare în absurd a sa. Mai mult, pentru a putea menține pe linia de plutire marile instituții financiare(considerate de risc sistemic), statele, în afara pompării unor sume scandalos de mari în fundul lor, încurajează băncile centrale să le mențină un climat „favorabil investițiilor”, adică prin menținerea unor dobânzi insignifiante și prin permisiunea de a-și masca activele neperformante cu ajutorul unor chichițe contabile. Astfel, chiar dacă derivatele tale din 2007 nu doar că nu mai valorează nimic, dar îți produc și pagube prin obligațiile pe care ți le-ai asumat când le-ai cumpărat, tu le menții în contabilitate la prețul de achiziție și astfel poza financiară a „marii bănci de investiții” e una impecabilă, ea fiind capabilă inclusiv să plătească dividende grase acționarilor. Absolut totul e întors pe dos!

De aceea la ora actuală observăm peste tot formându-se o „bulă a bulelor”. Absolut toate activele sunt scumpe, la prețuri inimaginabil de mari. Imobiliarele sunt scumpe, prețul metalelor prețioase sare, prețurile acțiunilor crește s.a.m.d. Mă uit în domeniul tehnologiilor și constat cu stupoare cum se lansează pe burse tot felul de non-afaceri tehnologice, incapabile să producă profit, dar extrem de bine „remunerate” de piețe. Practic orice activ e într-o bulă a sa. Ce ne spune nouă asta? 

E o lecție veche de când lumea: când toate sunt scumpe, dar prețul lor crește, înseamnă că nu te situezi în partea corectă a pieței. Adică de scump e scump pentru tine care n-ai bani, dar creșterea prețului ar trebui să-ți sugereze că sunt jucători cu bani foarte mulți care caută să scape de ei. E tot un fel de „salvare a bogatului”. Cel care a acumulat sau are acces la cantități imense de cash cumpără în disperare pentru a se alege ceva de banii pe care-i are, în timp ce săracul, tras în capcana jocului, caută pe ultima sută de metri să profite și el împrumutându-se pentru a „sta la masa bogatului”. 

Ei bine, cum se termină tot acest joc? E o noțiune veche de când lumea căreia i se spune inflație: când banii s-au înmulțit prea mult, se produce o diluare a lor. Prețurile cresc, dobânzile sar s.a.m.d., într-o spirală în care cei care-au apucat să-și plaseze cash-ul în ceva câștigă, iar cei care s-au împrumutat pierd tot deoarece nu pot face față avalanșei de dobânzi. Și-n felul acesta întreg fenomenul economic se resetează. Ați spus cumva „The Great Reset”? Nu, nu-i același lucru: resetul e corecția care e corectă, în timp ce „The Great Reset” e strategia prin care marii mahări încearcă să scape cu fața curată. Vedem cine-o câștiga.