Falsa luptă(2)

Să continuăm așadar de unde am rămas ieri, mai ales că întreaga greutate stă tocmai în acest ultim episod. Recapitulând, putem spune că am înțeles că niciuna dintre cele două căi care ni se aruncă în față nu reprezintă în realitate nicio soluție, ci una dintre cele două fețe ale aceleiași monede. Și-atunci? Mai există vreo cale pentru noi, ceilalți? Așa cum v-am spus există una cât se poate de simplă care funcționează de când lumea. Așadar care-i aceasta?

V-ați întrebat ce libertate poate avea un câine care toată ziua stă legat de un țăruș? Desigur niciuna. Stăpânul îl leagă acolo pentru a nu face dezordine în curte. Însă, atunci când câinele trebuie să apere proprietatea îl dezleagă. Este însă liber câinele? Desigur că nu. Când se va întoarce acasă, stăpânul îl va lega din nou. Cu toate că atunci când e dezlegat câinele ar avea posibilitatea să fugă, el nu o va face. Motivele sunt simple și țin de confort. Stăpânul e cel care-i dă să mănânce, care-i „dă în stăpânire” curtea și care îi asigură o anumită protecție. Dacă ar fugi în libertate, toate acestea ar trebui să și le asigure singur. Culmea, mulți dintre câinii liberi nu au un instinct al libertății și sunt gata să se dea oricărui stăpân care i-ar ademeni cu mâncare și care le-ar asigura acel confort. Iar de plecat n-ar mai pleca chiar dacă ar fi bătuți sau chinuiți.

La fel e și la oameni. Își dau foarte ușor libertatea și autonomia în schimbul unui confort discutabil. Te duci la o multinațională care aparent te plătește bine, dar care, între altele, îți fixează training-uri în weekend, te obligă să participi la evenimente care-ți încalcă grosolan valorile și, treptat, te cucerește, exact la fel cum îl cucerește mâncarea pe câine. Astfel accepți tot ceea ce-ți cer ei, cu toate că între tine și compania respectivă stă la bază un simplu contract în care tu îți vinzi doar munca, nu și sufletul. Nicăieri nu spune că trebuie să-ți consumi weekend-urile cu compania sau că trebuie să participi la nu știu ce „pride”. De ce se întâmplă asta? Pentru că tu accepți să ți se pună hamul. 

Așa cum am mai spus, între tine și companie e un contract prin care-ți vinzi munca și atât. În consecință n-ar trebui să existe nici măcar secunde suplimentare petrecute acolo și nicio altă intruziune a acesteia în viața ta privată. Așadar, un prim pas pe care ar trebui să-l faci ar fi acela de a fixa o graniță. Ceva de genul: muncesc pentru X ore pe zi și-atât. Însă știi bine că asta înseamnă că vreun șef ceva mai cretin îți va reproșa că „nu ești atașat valorilor companiei”. OK, dar scrie undeva în vreun contract că trebuie să respecți acele valori? Dacă ai semnat așa ceva, are dreptate, dar de cele mai multe ori nu se semnează nimic, iar absolut toate chestiunile introduse pe parcurs sunt pur și simplu abuzuri.

E bine să conștientizezi întregul tablou pentru a înțelege unde te afli. Dacă vei discuta sincer cu ceilalți vei vedea că, în ciuda fericirii afișate, și ei suferă de aceleași probleme ca și tine. Sunt probleme generale, existente la nivelul întregii societăți. De aceea toată lumea percepe societatea ca pe o teroare, ca pe un jug. Și de aceea toți oamenii își doresc „liniște”. Pentru că n-au parte de ea. Ei bine, aici apare problema cea mai mare. Toată lumea e nemulțumită, însă fiecare are ideea sa de rezolvare a problemei. Sunt două variante utilizate de când lumea: cei mai mulți consideră că societatea se poate schimba dacă-i schimbi pe ceilalți, în timp ce ceilalți, minoritatea, consideră că o schimbare în bine se poate petrece doar atunci când începi prin a te schima pe tine. Vă voi spune că încă de la începutul „vremurilor revoluționare” schimbarea celuilalt a devenit norma de facto a societății. Toate toate revoluțiile care-au implementat comunismul, fascismul, democrația sau mai știu eu ce alt tip de regim de tip struțocămilă, toate au urmărit același lucru: schimbarea celuilalt. Și au eșuat prin a genera o teroare la nivelul întregii societăți. Acum schimbarea se face soft, prin intermediul educației, a normelor sociale și a locului de muncă. Ideologia otrăvită e introdusă treptat, picătură cu picătură, exact așa cum a fost otrăvit Napoleon. 

Știind toate acestea e momentul să înțelegeți că e imposibil să te ridici împotriva societății în ansamblul ei. Veți constata ceva ciudat, anume că toți sunt împotriva ei, toți suferă din cauza ei, dar atunci când e atacată toți sar s-o apere, cu toate că cel care-o atacă vrea să-i elibereze. Culmea, se întâmplă ca atunci când forțele oculte ale societății decid să mai facă o „revoluție” care să le confiște oamenilor și mai multe libertăți, aceștia să facă bucuroși pasul în direcția terorii. De ce? Pentru că fiecare se simte parte a acelei terori și speră ca prin schimbarea celorlalți să obțină avantajul unei societăți a sa. Nu va obține nimic ci, din contră, întreaga teroare se va revărsa și mai aberant asupra sa.

Astfel e clar că e nevoie de-o separare care nu se poate face decât în două variante: una ar fi reprezentată de ruperea completă, de izolare care-i din ce în ce mai greu de câștigat, iar cealaltă constă în a continua să trăiești în lumea în care te afli, dar după valorile tale. Niciuna dintre ele nu e simplă, dar avantajele sunt de neimaginat. Cea mai mare nefericire o simți atunci când te vezi călcat în picioare și inutil, astfel încât ajungi la mâna oricui. De aceea marea majoritate a oamenilor trebuie să facă „pactul cu diavolul”. Ei bine, soluția e reprezentată de refuzul pactului. Cum e posibil? Dacă decizi să rămâi în societate, prin câștigarea unui grad cât mai înalt de autonomie. Trebuie să înveți să trăiești cât mai mult pe propriile picioare și să ocolești diavolii care, în schimbul unui aparent confort, sunt gata să-ți pună jugul terorii pe grumaz.

Într-un articol trecut în care am prezentat această strategie mulți mi-au reproșat că e aberantă deoarece nu se poate face. E fals. Întotdeauna societatea îți va spune că nu poți fi independent deoarece are nevoie de rotițe care să învârtă sistemul. Culmea, în vremea comunismului, atunci când societatea era mult mai tiranică, tot se găseau metode de a scăpa și de a fi independent. Acum e infinit mai simplu, însă oamenii se lasă cu ușurință cuceriți de luciul îndoielnic al banilor și intră pe un teritoriu ale cărui reguli nu le cunosc. La început au impresia că e simplu, apoi se lasă cuceriți treptat, iar în final o sfârșesc precum o conservă golită. 

Inițial, când am propus proiectul platformei naționale strict la asta m-am gândit: la un loc de întâlnire pentru oamenii autonomi. M-am trezit în schimb cu o groază de propuneri care mai de care mai dubioase: unii se ofereau să-mi dea bani, alții doreau să mă înscăuneze în funcții care mai de care mai aberante. Culmea, mulți dintre cei care mă citeau aveau impresia că mă voi pune în fruntea unei oști dând atacul asupra societății. Nu, nu merge așa! S-au încercat de-a lungul timpului absolut toate variantele de schimbare de sus în jos și de fiecare dată s-a ajuns la teroare.

Societatea nu se poate schimba în bine decât atunci când fiecare se schimbă pe sine, nu pe ceilalți.  Culmea, schimbându-se pe sine va reuși să schimbe extrem de multe în jurul său astfel încât va simți că întreaga societate s-a schimbat. Este suficient pentru un om. Mai mult, un om care se schimbă îi va schimba și pe ceilalți deoarece sclipirea din ochii săi îi va inspira pe cei de lângă el. Acesta e drumul.

Ajunși în acest loc vă veți spune în sine că e foarte frumos spus, dar irealizabil. Nu, nu-i irealizabil, ci perfect realizabil. Totul ține de voința proprie. În principal, dacă alegi să rămâi în societate - așa cum de altfel fac și eu - ai nevoie de o dublă eliberare: în primul rând de una spirituală și, probabil în același timp, de una materială. Trebuie reținut că este esențială eliberarea spirituală. Aceasta trebuie avută în vedere întrucât altfel veți fi incompleți și o veți sfârși în sclavie, doar că de la alt „etaj”. Ceea ce nu contează. Din păcate nu vă pot ajuta în ceea ce privește eliberarea spirituală întrucât mi-e imposibil și, mai mult ca sigur, aș pica în penibil. Părerea mea e că aici e vorba de efortul pe care fiecare trebuie să-l facă pentru a-și regăsi originea și a se reconecta la puternicul trunchi al credinței și tradițiilor noastre. Recompensa pe care-o va primi va fi viața pe care-o va simți pulsând în el și „planul” său pe care-l va înțelege și pe care va putea să-l ducă la îndeplinire. Nu cred că există sentiment mai nemernic decât cel care-l încearcă pe muribund atunci când realizează că și-a trăit viața degeaba. Scopul nostru nu-i să trăim degeaba, ci să avem o viață plină și împlinită.

În ceea ce privește eliberarea materială, aici vă pot ajuta cu sfaturi pe care mă gândesc să le compilez și să le pun la dispoziția tuturor. Nu vă așteptați la mari dezvăluiri; sunt lucruri simple, dar care trebuie executate disciplinat astfel încât să poți ajunge la autonomia de care ai nevoie pentru a nu mai fi obligat să joci așa cum îți cântă alții. Veți constata că treaba e simplă și nu e nevoie de gesturi radicale. Din fericire încă te poți rupe treptat de sistem astfel încât pur și simplu eforturile pe care le faci să fie minime. 

Sper ca, în ciuda programului infernal pe care-l am în această perioadă, să pot pune totul cap la cap și să vă pun la dispoziție întregul material. Deocamdată mă opresc aici, având speranța că s-a înțeles bine ceea ce am avut de spus.