Lupta mea și-a ta

Mă contactează o groază de oameni propunându-mi tot felul de poziții care mai de care mai „interesante”. Și, de fiecare dată, le pun aceeași întrebare: de ce? De ce simt ei nevoia să facă ceea ce fac și care este probabilitatea de a învinge.De-aici discuția deviază spre o zonă pe care eu unul am catalogat-o ca fiind irațională. Toți visează victorii zdrobitoare, toți ridică în slăvi „poporul care-i așteaptă ca pe eliberatori”. Și, de fiecare dată le explic un lucru banal, anume că lupta pe care o duc ei este pierdută de dinainte de a începe și că maximul pe care-l pot obține este un loc călduț prin Parlament unde ori vor fi maimuțe ori necunoscuți. Și că vor sfârși înjurați copios de cei pe care au promis că-i eliberează.

OK, exasperați de poziția mea, mă întreabă cum văd eu lupta. Ce cred eu, că doar scriind reușesc ceva? Rândurile de azi mâine sunt istorie și dacă întrerup să scriu câteva zile lumea mă uită, căutând să se agațe de „alt Diaconu” ca sursă de vindecat frustrările proprii. De data aceasta le dau dreptate și le spun că într-adevăr așa se întâmplă, cu un mic amendament: lupta mea nu-i una menită a asigura o victorie rapidă, ci una temeinică. Poate că meciul nu va fi câștigat în timpul vieții mele, dar știu sigur că el va fi câștigat la un moment dat și că eu voi fi unul dintre anonimii care-au asigurat victoria. Le fel și scrisul meu. Cel mai probabil de-a doua zi după ce m-am oprit optzeci la sută dintre cei care mă urmăresc mă vor uita. E natural să se întâmple așa. Însă, cu siguranță, vor fi câțiva care-și vor fi însușit ideile mele și vor merge mai departe, ducând lupta pe un alt nivel. Poziția mea nu-i una deloc tentantă pentru un om al vremurilor noastre însă, fără modestie o spun, eu sunt cel care-și caută gloria în anonimat. Nu mă tentează ca numele meu să apară pe prima pagină a ziarelor, nu mă tentează show-urile TV, ci mă obsedează un lucru mult mai înalt, anume triumful ideilor mele, idei care nici măcar nu-mi aparțin, ci mi le-am însușit de cei care-au murit încrâncenați pentru a-și apăra amarul petic de pământ deoarece știau că-i al lor. 

Eu nu caut lupta, eu semăn semințe. Semințele din care se vor ridica bravii soldați care vor zdrobi ticăloșii, care nu vor avea nicio milă față de dușmani, care vor reinstaura dreptatea în țara asta. Nu sunt general, sunt un țăran care seamănă un ogor secătuit și care știe doar un lucru: secul acelui ogor vine strict de la refuzul său de-a gusta din apa cea bună în detrimentul otrăvii pe care-o preferă doar pentru că „vine de-afară”. Ogorul nostru s-a transformat într-o pârloagă întrucât, în loc să se îndestuleze din izvorul cristalin de la capul său, e înecat de apă împuțită, dar îmbuteliată în sticle frumos colorate și care-l seacă cu fiecare picătură pe care-o înghite. Eu sunt ereticul care-i dau apă cu forța arătându-i că asta e singura cale de a se însănătoși. 

Mă întreabă mulți cum pot lupta și mă bucur când mă întreabă asta. Le spun că lupta mea e simplă, dar poate că e cea mai eficientă din lume. Nu-i nici pe departe originală, fiind documentată într-o cărțulie mică pe care le-am recomandat-o mai multor editori din România, însă nimeni nu s-a încumetat s-o publice până acum. Este vorba despre „Theorie des Partisanen”(Teoria partizanului) a lui Carl Schmitt. Le explic tuturor că suntem atacați de o forță copleșitoare în fața căreia numai lupta de gherilă are sorți de izbândă. Că nu armata disciplinată și organizată ierarhic trebuie contrapusă acestei forțe infailibile, ci gloata acționând independent, capabilă să producă haos și să dea lovituri ucigătoare armatei ticăloase de ocupație. Sunt câteva principii absolut banale, dar care asigură victoria și pe care le descriu mai jos:

1. Retragerea

Ieși din raza vizuală a dușmanului, caută să nu te mai vadă, să nu te mai distingă. Ești o furnică din mușuroi, chiar dacă vrea să te țintească, trebuie s-o facă la grămadă, stârnind inclusiv furia celor orbi care-l susțin. Te retragi la periferie, căutând să te încrucișezi cât mai puțin cu el și cu reprezentanții săi. Devii astfel invizibil, unul dintre cei prea dificil de urmărit și de ținut sub control.

2. Autonomia

Te rupi de puterea economică și politică a ocupantului, de magazinele sale, de centrele sale de distribuție. Nu mai ai nevoie de el, de banii lui, de infrastructura lui. În locul tuturor acestora pui propria ta rețea, economia periferică, cea care scapă ochiului său vigilent. Nu-ți cumperi pâine de la magazinele lui, ci-ți cumperi grâu direct de la țăran. Pâinea ți-o faci singur. Și restul bunurilor le achiziționezi din acea economie subterană. Devii astfel atât parte cât și conducător al unei rețele întregi de oameni ca tine care caută independența. Aceea e rețeaua ta, de partizani ca tine, retrași din mașinăria de spălat creiere a ocupantului. În această rețea nimeni nu-ți cere să te vaccinezi,nimeni nu-ți cere să porți mască. Totul, dar absolut totul e firesc.

3. Legile

Noi știm bine că legile și regulile nu-s ale noastre ci ale lui. Sunt externe nouă și ne sunt impuse cu forța. De aceea nimic din ceea ce ni se vinde pe post de lege, de reglementare nu are nicio legitimitate în lumea noastră. Dacă-s legile lui, să le respecte el, nu noi! Hotărârile lui nu ne sunt opozabile. Legile noastre sunt cele ale normalității și comunității, cele care ne-au ajutat să trăim împreună și să ne protejăm de mii de ani. 

4. Stăpânii

Noi n-avem șefi sau stăpâni. Nu ne supunem niciunui superior pentru că am scos din vocabular această noțiune. Noi suntem, fiecare, proprii noștri stăpâni. Puterea noastră vine din suveranitatea noastră. Știm că atunci când luptăm împreună suntem mai puternici pentru că e ca și când mai mulți generali și-ar uni armatele. Fiecare dintre noi suntem în același timp și general și armată. Pe oricare dintre noi l-ar captura, captura n-ar reprezenta nimic deoarece puterea ar fi la ceilalți, la fel cum fiecare dintre noi, atunci când e nevoie, are toată puterea asupra lui. 

Noi n-avem epoleți și uniforme, n-avem grade și ierarhii. Suntem uniformi precum o plasă și știm că nimic nu scapă plasei atunci când aceasta se strânge.

5. Tactica

Ei știu că masa e ținută sub control cu ajutorul confortului, că robii sunt legați cu lanțuri groase de supermarketuri sau mall-uri. Aceste cuvinte nouă ne sunt necunoscute. Lanțurile lor nu ne pot prinde. Suntem imuni la propaganda lor pentru că știm s-o distingem. Mai mult, știm să transformăm armele cu care ei vor să ne înrobească în bombe care le explodează în ogradă, producându-le pierderi uriașe. Banii cu care vor să ne orbească îi transformăm în combustibilul cu care alimentăm economiile noastre periferice. Alimentele cu care vor să ne otrăvească le lăsăm să putrezească pe rafturi. Învățându-i pe ceilalți cum să devină autonomi, le dăm lovituri mortale. Arătându-le oamenilor otrava care-i îmbolnăvește, îi facem pe ocupanți să cheltuiască sume imense pentru ambalarea frumoasă a otrăvurilor și pentru marketingul agresiv care devine din ce în ce mai inutil.

Noi știm că fiecare respirație a noastră e un strigăt de luptă și o înfrângere a lor. Noi știm că asumându-ne lupta roadem structura ocupantului de jos în sus. Suntem asemeni rădăcinii care fragilizează fundația unei case. Locuitorii casei văd doar o floricică sau un copăcel care le produce ieftin fructe dulci. Însă, în subteran, se dă o luptă lentă. Arborele își înfige rădăcinile în fundație. E o luptă inegală. Fundația e masivă, iar fragilele rădăcini par a nu avea nicio șansă. Ele au însă răbdare știind că timpul curge în favoarea lor. Țin umiditatea, sapă câte un micron, pătrund prima dată superficial, apoi reușesc să găsească o mică crăpătură care, în timp se mărește. Rădăcina se îngroașă, cuprinde fundația din toate părțile, crăpătuile se extind și, în final, casa se prăbușește. Când locuitorii realizează ce s-a întâmplat, deja e prea târziu pentru cei care-au gustat fructele dulci ale copăcelului. S-au bucurat că-l exploatează ieftin, iar el a câștigat războiul. Răzbunarea sa e una profundă. Și exact la fel acționăm noi. 

Dacă ați înțeles esența mesajului meu, nu-mi rămâne decât să vă invit să urmați schema și să vă alăturați luptei mele. Nu vă cer să vă înrolați în armata în care eu sunt general, ci să fiți generali ai propriilor voastre armate. Vă cer aceasta cu speranța că ne vom întâlni pe câmpul de bătălie sprijinindu-ne unul pe celălalt. Și, cu speranța că, poate cine știe, cândva, într-un viitor previzibil, vom ciocni împreună fericiți cupele victoriei. Abia atunci când vom redeveni stăpâni peste pământurile și viețile noastre vom înțelege că noi suntem învingătorii care-au făcut posibilă înfrângerea rușinoasă a ocupantului.

Am trăit pe aceste meleaguri de mii de ani. Au venit mulți peste noi, am fost trădați de nenumărate ori de-ai noștri, am fost călcați în picioare, dar n-am fost niciodată înfrânți. De-aceea vă spun, pășiți cu încredere în luptă, intrați în rândul partizanilor independenței și nu veți regreta. Veți sta alături de noi la masa învingătorilor. Și chiar dacă nu vom sta noi, știm sigur că urmașii noștri vor gusta din vinul dulce al victoriei. Indiferent de deznodământul meciului, atunci când vei simți că-ți vine sfârșitul vei avea satisfacția că viața ta n-a fost una de legumă, ci una de erou. Gândește-te bine la aspectul ăsta!