Cum se împart apele?

V-am făcut în ultimele articole un tur de forță al confruntărilor geopolitice ale momentului. Suntem într-o cumpănă a istoriei în care unii mizează pe unicitatea proiectului globalist, iar alții pe o reîmpărțire a lumii. Care tabără va câștiga? Chiar dacă-i voi dezamăgi pe cei care-mi împărtășesc ideile, vă voi spune că se va întâmpla același lucru care se întâmplă de fiecare dată în istorie: indiferent de învingător, va câștiga cine trebuie. E o formulare alambicată, recunosc, dar e singura care exprimă cât de cât ceea ce urmează. O să înțelegeți imediat de ce și, mai ales, care-i paradoxul prezentului.

Trăiți cu impresia falsă că globalizarea e o chestie de-a lui Schwab și nu înțelegeți esența: Klaus Schwab prezintă doar o versiune a globalizării. Întotdeauna de-a lungul istoriei răul s-a înfățișat sub două aspecte: în primul rând s-a prezentat sub forma sa de lup feroce, iar acestei imagini i-a fost opusă cea a oii revoltate, care, de fapt, era tot un lup în blană de oaie. Și vina i-a aparținut întotdeauna omului simplu care-a crezut că poate să-și rezolve problemele printr-un simplu vot. 

Probabil cea mai mare infracțiune a istoriei este cea a dezvoltării sistemelor electorale. Să crezi că poți rezolva ceva prin vot este cea mai mare înșelătorie căreia îi suntem părtași. Ne punem încrederea în „forțele luminoase” pentru ca, de fiecare dată, să observăm că am fost iar păcăliți. „Luminoșii” întorc brusc armele, inventează motive și fac treburile uneori chiar mai rapid decât ceilalți. Asta se întâmplă atunci când ai impresia că un sistem e just pentru că pune pe picior de „egalitate electorală” un analfabet cu un gânditor. Ce poate înțelege un analfabet din procesul electoral? De ce are el nevoie să voteze și care-i rolul său într-un proces pe care, cu toate că nu-l pricepe, e convins că-l domină în cele mai intime aspecte ale sale. În fapt asta e democrația: o imensă scenă de circ unde fiecare e invitat să ia cuvântul, dar a cărei menire e să le distragă atenția participanților de la ceea ce-i așteaptă, anume eșafodul.

Destul însă cu considerațiile de ordin tehnic. Să trecem în teren, anume pe arena mondială unde se încleștează forțele. Ce va ieși din toată tevatura? Putem intui oare? Desigur că putem s-o facem, doar avem ochi să vedem. Ne trebuie însă niște repere deoarece n-avem cum să vedem ceea ce se întâmplă dacă nu înțelegem bazele. 

Mulți cred că Uniunea Europeană reprezintă „o forță” pe harta lumii. Eroare! Ce forță e aceea în care permanent conducerea e încredințată celor mai proști reprezentanți ai săi? Ați uitat oare că la conducerea acestei Uniuni au fost niște nulități precum Dacian Cioloș sau Corina Crețu? Cum poți crede că o anumită construcție e ceva în condițiile în care la vârfuri sunt numai astfel de exemplare? Mă rog, în ultima vreme, cu moș Biden la conducerea SUA, aproape că-ți vine să crezi că întreaga lume s-a cretinizat. Dar să nu ne îndepărtăm de subiect. Ce este Uniunea Europeană? Nu încercați să aduceți argumente istorice deoarece nu aveți. Uniunea aia inițială, creionată de câțiva idealiști, pur și simplu nu e aceeași cu ceea ce avem acum. 

Ca să înțelegem UE trebuie să înțelegem sistemul de alianțe. SUA nu puteau rămâne „puterea dominantă” din simplul motiv că o putere fără competiție se sleiește. Așadar trebuia să existe o competiție, astfel încât sclavii să tragă cu încrâncenare. Ce faci însă dacă tu vrei să nu pierzi sub niciun chip pozițiile și privilegiile? Aici e șmecheria: îți inventezi un competitor pe care, în ultimă instanță, îl poți controla. 

Uniunea Europeană e o construcție artificială făcută pe osatura NATO din Europa. E un fel de „armă economică”, gândită la vremea sa de început ca un competitor facil al SUA. În termeni tehnici i s-ar spune iepure, adică cel care aleargă la antrenament cot la cot cu atletul, obligându-l să scoată timpi mai buni. Iepurele e veșnic odihnit deoarece nu aleargă întreaga cursă, ci doar un tur de pistă, locul fiindu-i luat de un alt atlet care-l forțează pe atletul-vedetă să scoată timpi mai buni. Cam asta a fost miza UE. Că a căzut într-un socialism penibil, asta e o altă mâncare de pește. Mă rog, nici aici nu-i mare lucru de mirare deoarece, fiind o creație a unchiului de peste Ocean, n-a făcut altceva decât să imite ce-a văzut acolo.

Cert este că SUA nu a reușit mare lucru cu UE, în ciuda faptului că această construcție este în continuare un pol propagandistic extrem de eficient. Dezastrul proiectului e limpede deoarece n-au reușit ca prin intermediul Uniunii Europene să contracareze ridicarea Chinei ci, din contră, să-i accelereze ascensiunea, Europa devenind rapid un teren de joacă al mărfurilor chinezești. Mă rog, mulți ar arăta cu degetul, afirmând cu superioritate că „opoziția europeană” nu putea exista în condițiile în care China s-a dezvoltat teribil atât pe orizontală cât și pe verticală, formându-și un sistem economic rotund, auto-suficient. Trebuie să fii nebun ca să crezi că prin propagandă poți compensa golurile economice profunde de la baza economiei. Mă rog, cei care cred în progresism pot înghiți și-o asemenea dumă, dar asta nu înseamnă că ea funcționează în lumea reală. Culmea e că americanii au crezut în capacitatea de panaceu a acestei struțocămile, considerând-o bună și să țină Rusia în frâu, și să pacifice Orientul, dar și să contracareze economic China sau să cucerească Africa. Ați văzut vreunul dintre task-urile acestea îndeplinite? 

Iată cât de simplu de văzut e că la ora actuală avem o confruntare între două tabere ideologice: pe de-o parte SUA cu aliații, iar de partea cealaltă sistemul de alianțe al „nealiniaților politic”, sistem cu o conducere bicefală: China-Rusia. Iată dezvăluindu-ni-se fața realității. Ce propun cele două tabere? Americanii și aliații susțin globalizarea, în timp ce ruso-chinezii susțin ... globalizarea. Sper că nu aveți vreun dubiu în această privință. Diferența dintre cele două tabere este dată doar de centrul de greutate și modul de guvernare a sistemului global. În timp ce SUA merge pe un sistem monolitic, similar URSS-ului de pe vremuri, în care Uniunea Europeană e modelul de construcție „fără granițe”, alianța ruso-chineză propune un model care imită o plasă pescărească, manipulată de pescar prin intermediul punctelor-cheie. E limpede că modelul ruso-chinez e mai apropiat de realitatea lumii și de aceea are mai multă priză. Asta nu înseamnă că nu se poate vedea ce se află sub blana oii!

În teren observăm - asemeni modelului sovietic - o slăbiciune extremă a construcției politico-economice de tip bloc. Uniunea European rezistă extrem de greu, nedovedind până acum vreo performanță economică notabilă, în timp ce blocul nord-american și cel asiatic au eșuat în procesul de „coagulare”. Desigur, în disperare de cauză, se încearcă punerea rapid la punct a unei piețe asiatice, dar asta e teribil de greu în condițiile în care nu te bazezi decât pe trei țărișoare care-s sateliții tăi. 

Mai e însă o problemă structurală majoră în interiorul „modelului de succes” al UE, o chestiune care nu se vede din afara Uniunii, dar în interior e asurzitoare. Există un conflict Est-Vest. Estul, având experiența dominației sovietice este vehement atunci când vede puse în aplicare metode similare. De aceea intruziunea Uniunii - care pentru occidentalii îndobitociți nu reprezintă niciun deranj - pentru estici este echivalentul năvălirii trupelor sovietice asupra Ungariei în 1956 sau asupra Cehiei în 1968. Mai mult, asta se întâmplă în condițiile în care există o vinovăție - și-n același timp o teamă - a Vestului cauzată de încălcarea grosolană a tratatului de la Malta. UE și NATO știu bine că s-au trecut mai multe linii roșii. Iar chestiunea n-a început cu intrarea în Est, ci chiar mai devreme, odată cu încălcarea statutului de neutralitate al Austriei, Finlandei și Suediei. 

Vestul are, așadar, o grămadă de schelete în dulap. Culmea, rușii nu-și cer „teritoriile înapoi”, ci respectarea unei stări de fapt. Sunt vesticii pregătiți să facă un asemenea sacrificiu? Dacă ați fi privit cu atenție, ați fi înțeles că răspunsul nu doar că-i afirmativ ci, mai mult, e chiar pregătit. Vă mai amintiți doctrina „Europei cu două viteze”? Ia puneți-o acum în context și vedeți ce vă iese? De ce oare au scos elitele UE la lumină un concept atât de nenatural care, în mod sigur, duce la segregare. Vă voi mai întreba însă și altceva: ce-i cu AUKUS, alianța militară dintre SUA-Anglia și Australia? La ce-i nevoie de acea alianță în condițiile în care cele trei țări oricum sunt aliate în NATO? Care-i miza?

Chestiunea e cât se poate de simplă. Conceptul Europei cu două viteze e un proiect de backup al SUA în Europa, iar AUKUS e „centrul dur”, adică ultima linie de retragere a SUA. Dacă în urma negocierilor - sau a unui conflict - americanii vor fi alungați din Europa, AUKUS e echivalentul a ceea ce-a rămas acum din URSS. Cu alte cuvinte, e o vizuină, o ultimă linie de refugiu din calea fluxului. Linie care nu poate fi încălcată și a cărei violare pornește dezastrul.

Fără doar și poate, americanii joacă în prezent după „Arta Războiului”, „arată-te puternic atunci când ești slab și slab atunci când ești puternic”. Inițiații înțeleg că împăratul e gol, în timp ce proștii se hlizesc crezând că lingând clanțele stăpânului vor obține noi privilegii. Asta în condițiile în care stăpânul nu știe pe unde s-o șteargă mai repede. 

Nu luați ca pe o certitudine ceea ce-am afirmat în ultimul paragraf. Eu afirm ceea ce se vede cu ochiul liber. Nu-s sigur că așa se va întâmpla, dar de ce se fac atâtea pregătiri? Și, mai ales, de ce înregistrează propaganda eșecuri atât de mari? Nu-i oare și ăsta un semn? Vom vedea.

P.S. Imaginea reprezintă coperta revistei „The Economist” din 1998. Despre ce „pasăre Phoenix” putea fi vorba atunci? Și, mai ales, de ce oare la Concertul de la Viena de anul acesta s-a tot insistat pe tema „Phoenix”? Și ce-i cu moneda aia globală? Sunt atâtea întrebări în acest joc de șah cu accente de aranjament mizerabil!