Situaţia datoriei americane explicată pe înţelesul tuturor

Înainte de a intra în subiectul de azi o să vă recomand să reflectaţi asupra unei întrebări fundamentale: credeţi că SUA este capabilă să-şi plătească datoriile pe care le înregistrează în prezent? Nu trebuie să-mi răspundeţi, dar vă rog să va daţi singuri un răspuns cu da sau nu. Asta înainte de a trece mai departe.

Sunt sigur că aveţi o părere despre întrebarea propusă. Cel mai probabil este o părere subiectivă, mai ales în condiţiile de azi. Şi cum tot sunt acuzat de pro-rusism, m-am gândit că e util să acord mai multă atenţie demonstraţiilor, astfel încât lumea să înţeleagă fenomenul din interior. Atunci când pricepi mecanismul, poţi privi cu alţi ochi realitatea. Cer scuze celor care vor considera că intru în noţiuni ultracunoscute utilizând un limbaj poate prea simplist, dar consider că e mult mai util ca oamenii fără pic de fundament economic să înţeleagă fenomenul pentru că astfel vor vedea ceva mai corect lumea. Să trecem aşadar la creionarea răspunsului la întrebarea formulată.

Pasul unu constă în aflarea datoriei totale a SUA. Cât este aceasta? La momentul de faţă e de aproximativ 30 trilioane de dolari. Este mult sau puţin? Aici trebuie să avem grijă deoarece o sumă care pentru unii e imensă, pentru alţii e derizorie. Imaginaţi-vă că mâine vi s-ar spune că aveţi o datorie de 1 milion de dolari. Cum v-aţi simţi? Probabil vi s-ar părea că se prăbuşeşte cerul! Dar cum i s-ar părea aceeaşi datorie lui Bill Gates sau lui Jeff Bezos? Probabil nici n-ar băga de seamă, fiind trecută la „şi altele”. La fel e şi cu ţările. De aceea, datoria naţională o raportăm la „avuţia” acelei ţări care este cumva exprimată de un indicator comun, Produsul Intern Brut sau, prescurtat PIB. OK. Care este PIB-ul SUA? Cam 21 de trilioane. Iată-ne că avem un raport interesant: datoria raportată la PIB. Observăm lesne că SUA are o datorie de 1.4 ori mai mare decât PIB-ul. E mult sau puţin? Din nou trebuie să ne raportăm la ceva, dar pentru început cred că sunt mulţi care nu înţeleg exact ce este PIB-ul, astfel încât ar putea avea o percepţie greşită asupra valorii datoriei.

PIB-ul este, într-adevăr, o măsură a avuţiei naţionale, dar asta nu înseamnă că aceea e valoarea unei naţiuni. Nu înseamnă că dacă mergi cu echivalentul unui PIB poţi cumpăra o naţiune. Nicidecum! PIB-ul ar trebui să-l vedeţi, mai degrabă, ca pe un „salariu anual” al unei naţiuni. Mă rog, e puţin exagerată definirea, dar am făcut-o pentru a se înţelege că PIB-ul nu înseamnă că atât valorează ţara respectivă. La carte, PIB-ul este definit ca sumă a produselor finale realizate în interiorul graniţelor unei ţări în decurs de un an. Poate pare încâlcit, dar veţi vedea că e simplu. Spre exemplu, când se vinde o maşină produsă în fabrica Dacia sau la Ford din România, preţul acelei maşini se regăseşte în PIB. Preţul unei proceduri cosmetice efectuate de către o cosmeticiană intră, de asemenea, în PIB. O investiţie care se face în ţară contribuie şi ea la PIB. La sfârşitul anului, fiecare asemenea „preţ” adunat formează PIB-ul. De reţinut este faptul că, spre exemplu, vânzarea unei maşini la mâna a doua sau revânzarea unui alt produs nu intră în calculul PIB. 

Înţelegând ce este PIB-ul, înţelegem aşadar că „avuţia” reprezentată de PIB nu e avuţia statului, ci a tuturor cetăţenilor din acea ţară. Doar o parte din aceşti bani reprezintă aşa-zisele „venituri ale statelor”. Dar cât? 

Graficul alăturat ne arată cum au variat aceste venituri ale statului american ca procent din PIB. Veţi putea constata că pe la începutul secolului trecut aceste venituri erau modice, după care, treptat, au crescut spre 20%. De unde vin aceşti bani? Atât din companiile de stat, dar şi din taxe, impozite, accize etc. adică din tot ceea statul reţine de la contribuabil. 

Ceea ce am înţeles până acum este că o îndatorare de 1,4 ori mai mare decât PIB-ul nu înseamnă că statul îşi va putea plăti acea datorie în 1,4 ani deoarece statul poate plăti respectivii bani din veniturile sale.  Aşadar, vom rotunji considerând că statul american obţine 20% din PIB, cu toate că, după cum puteţi constata, anul trecut această valoare a fost de doar 16% din PIB. Ce înseamă asta? În cifre că statul american ar avea la dispoziţie un venit anual de 4.2 trilioane de dolari(în realitate, în 2021 am avut 3.5 trilioane!) pentru a achita o datorie de 30 trilioane. Adică trebuie să plătească o datorie de 7,1 ori mai mare. 

Acum vine partea frumoasă. Faptul că au o datorie de 7 ori mai mare decât veniturile anuale nu înseamnă că datoria se poate plăti în 7 ani deoarece din acele venituri SUA  trebuie să plătească salariile funcţionarilor săi, să administreze infrastructura, să plătească armata s.a.m.d. Nu mai punem la socoteală că vreo 350 miliarde $  reprezintă doar dobânzile pentru creditele statului. Deci din cei 4.2 trilioane, statului american i-ar mai sub 3.9 trilioane la dispoziţie. 

OK, dacă avem structura veniturilor, cum tot am adus în atenţie cheltuiala cu dobânzile, poate că ar fi interesant să vedem cam cât cheltuieşte statul american. Aici e şoc şi groază: cheltuielile totale pe 2021 au fost de ... 6.82 trilioane. Cu alte cuvinte, statul american a cheltuit cu 2,62 trilioane de $ mai mult decât a cheltuit. Păi de unde sunt aceşti bani? Din împrumuturi, evident! De aceea datoria SUA era de aprox. 28 trilioane de dolari în 2021, iar din februarie anul curent a depăşit 30 trilioane. Asta înseamnă nu doar că nu sunt bani să se plătească, dar se mai şi adaugă de la o zi la alta datorii din deficitul bugetar. 

Dacă veţi avea curiozitatea să vedeţi un grafic al creşterii datoriei SUA, probabil că veţi înţelege cât de necontrolabilă e situaţia. Asta mai ales în condiţiile în care economia SUA se deteriorează şi nu dă semne de revenire. De altfel, întreaga nebunie din Ucraina e o ultimă încercare de a declanşa o criză militară care s-o ajute să-şi externalizeze această problemă jenantă şi, din punctul meu de vedere, de nerezolvat. 

Mâine o să vă povestesc despre sancţiuni şi de ce ele, în scurt timp, nu doar că nu vor mai funcţiona, dar, mai mult, vor face o anumită parte a planetei să prindă aripi.