Jurnal de Stambul(1)

Iată-mă din nou la porţile Stambulului. N-a trecut nici mult, dar nici puţin de când nu i-am mai trecut pragul. Am venit aici mânat de curiozităţi al căror sens nu-l pot afla decât pe-aici. De-aceea sunt ochi şi urechi. Conduc parcă mai uşor. Infrastructura s-a îmbunătăţit simţitor. Ajung repede în centru, dar intru greşit şi nimeresc în haosul Bazarului. Cum poţi să greşeşti drumul într-un asemenea hal, astfel încât să te trezeşti blocat din toate părţile printr-una din fundăturile Marelui Bazar? Şi ce poţi face atunci când ai maşină în faţă, maşină în spate, maşină la stânga, tarabe la dreapta? Mă simt cumva arestat, prins în capcana oraşului, însă treptat îmi revin. Regula pe-aici e simplă: „vezi ce faci tu în faţă că spatele ţi-l protejez eu”. Astfel orice manevră rutieră devine posibilă. Chiar şi întoarcerea pe metru pătrat, acolo unde vânzătorul de mărunţişuri îşi mută taraba cu un câţiva centimetri pentru a face loc spatelui maşinii mele. 

Ies din încrengătură şi în mai puţin de cinci minute ajung aproape de hotel. Şi-aici a fost o aventură: strada era baricadată de poliţie. „Eu ce fac, am hotelul sus?”. Poliţaiul se uită la rezervare, apoi, scrutător, la mine. După care îmi spune că n-am voie să las maşina pe stradă mai mult decât checkin-ul. „Am parcarea asigurată”, îi răspund. „Ştiu, dar să nu uiţi maşina în stradă că nu e voie!” îmi răspunde în timp ce lasă jos stâlpii care blocau intrarea pe stradă. 

Iată un prim semnal. Forţele de poliţie sunt mai înarmate ca oricând şi prezente peste tot. La hotel, încă de la recepţie îmi spun să merg şi să mut maşina în parcare. Recepţionera dă o comandă scurtă şi valetul apare în spatele meu. Mergem la maşină de unde îmi descarcă bagajele în grabă, făcându-mi apoi semn să mut maşina în parcare. Nici n-am timp să respir, parcă am fi în război. Păi nu suntem?

După un duş scurt merg în Sultanahmet, iar aici mă ofilesc instantaneu. Ceva s-a schimbat. Poliţie peste tot. Nu mai există oficii turistice, în schimb există o groază de Poliţie Turistică. Şi o groază de îmbrobodite.  Îmbrobodite peste tot, până la sufocare. 

Încerc să mă liniştesc mergând la Sfânta Sofia. Aici mă cuprinde un sentiment de nelinişte când constat cum oameni de toate categoriile stau pe covoare de plastic în jurul Catedralei. Da, ştiam, dar experienţa de la faţa locului e mult mai dureroasă.

„Ce bine că au transformat-o în moschee! Nu ne mai iau bani la intrare.” - aud undeva în faţa mea doi retardaţi model TFL care „fac turism” în clasicul stil ghiolbănesc. Nu ştiu de ce îmi vine să le spun câteva vorbe despre mamele lor, dar îmi reprim agresivitatea. Totul e mult prea dezolant.

În Sfânta Sofia am simţit cum mi-a scăpat o lacrimă. Nu e posibil aşa ceva! Bijuteria creştinătăţii transformată din nou în loc în care turcilor le put şosetele. N-am nimic cu credinţa nimănui, dar e bine să-ţi faci ritualul în casa ta, nu să furi casa altora pentru asta. Aşa cum la Cordoba am urât nebunia pe care barbarii spanioli au făcut-o în Mezquita, la fel aici simt pe propria-mi piele o nedreptate văzând cum locurile sfinte ne sunt iar pângărite de barbari. E o imagine macabră, practic indescriptibilă. Să vei cum, pe locul de încoronare a împăraţilor, stau acum nişte rudimentari îngrămădiţi, veniţi de prin toate fundurile Orientului. Ah, câtă nedreptate!

Şi uite-aşa ies din Sfânta Sofia cu un gust amar. Parcă neajungându-mi, câteva ceasuri mai târziu mă aflu în faţa sabiei Domnului Ştefan, drum obligatoriu de pelerinaj pentru mine. S-o vezi undeva, atârnată ca trofeu de război, te-apucă iar revolta. Cum a ajuns sabia aceea acolo? Iată o caracterizare a noastră ca naţie. După ce naţia dă un om brav, trebuie să vină urmaşii degeneraţi pentru a strica ceea ce a făcut! Sunt copleşit. Stambulul ăsta nu mai e al nostru de prea mult timp şi timpul pare a nu mai avea răbdare. La asta mă gândesc în timp ce mănânc. 

Apoi, mergând pe străzi şi căutând urmele Bizanţului de altă dată, îmi amintesc cu tristeţe de Pierre Gilles, sosit aici în 1544, unde-a avut de-a face cu o imagine chiar mai macabră decât cea pe care-o suport eu: aflându-se în zona centrală, dintr-o grămadă de dărâmături a văzut ieşind un picior gigantic de bronz. Cercetând aparent nepăsător a mai găsit un nas de douăzeci de centimetri şi nişte copite de bronz. Asta mai rămăsese din monumentala statuie ecvestră a împăratului Iustinian I, iar el, Pierre Gilles era unul dintre ultimii oameni care-o vedeau. Asta în timp ce muncitori turci cărau nepăsători bucăţi din statuie către topitorie pentru a face tunuri din ea.  

Nu ştiu de ce am aceeaşi obsesie ca şi Gilles, aceea de a găsi(mai bine spus de a căuta) Biserica Sfinţii Apostoli, în ciuda barbariei pe care-au construit-o turcii peste ea. De fiecare dată când calc prin zona aceea parcă mă aştept să văd altceva şi de fiecare dată rămân dezamăgit. 

Altă dată Stambulul mă mai înveselea. Acum mă întristează, iar cei pe care-i văd nu-mi dau decât imaginea de uzurpatori. Dacă după Primul Război Mondial n-am fi avut de-a face, din nou, cu trădarea franco-engleză, Bizanţul ar fi redevenit ceea ce trebuia, oraş al nostru, al creştinilor. Doar că nu s-a întâmplat asta. Ticăloşii - pe căile lor oculte, aceleaşi care acum îi sufocă - l-au împins pe acel tiranic Mustafa Kemal pentru a recuceri zona europeană, aducându-i din nou aici pe turci. Ce caută acest neam peste locurile noastre sfinte? Mulţumiţi-le ticăloşilor din Vest şi reamintiţi-vă că picarea Constantinopolului a fost, în primul rând, opera lor. Şi, de asemenea, trebuie să fim conştienţi că recreştinarea sa nu se va face decât tot prin luptă. Asta urmează!

Mă plimb trist e străzi care-mi par străine. Ajuns la hotel mă apuc să-mi schiţez articolul pentru a doua zi. Constat că VPN-urile comerciale nu funcţionează. Erdogan a blocat tot, comunicaţia e urmărită brutal. Găsesc scăparea prin intermediu unuia dintre VPN-urile mele private. Şi uite-aşa mi-a trecut prima zi acolo.