Estul, Vestul şi noi

Dacă vă voi întreba despre diferenţele dintre Vest - reprezentat de SUA, Europa etc. -  şi Est - în principal China şi naţiunile asiatice - aş obţine o groază de răspunsuri. Ba că democraţia, ba că „domnia legii” sau „lupta împotriva corupţiei” s.a.m.d. Indiferent de care parte ai fi, răspunsul ar fi, în majoritatea cazurilor, unul greşit, ţinând doar de o percepţie superficială. Cei care susţin că nu e democraţie în China înseamnă că nu au habar despre cum s-a trăit şi cum se trăieşte acum acolo. La fel, cei care critică inegalitatea din SUA pare că nu şi-au făcut timp să citească principiile care au dus la fondarea statului american.

Cu ceva timp în urmă am atacat problema destul de adânc. Atunci am spus că diferenţele dintre cele două modele pornesc de la oameni. Să vă explic. În Evul Mediu, în Europa, orice copil care se năştea în plus într-o familie era considerat o povară deoarece era o gură în plus de hrănit. În partea cealaltă, în China, orice copil în plus era considerat o binecuvântare deoarece era văzut ca o sursă suplimentară de muncă. În realitate ambele viziuni aveau „dreptatea lor”, însă doar parţială. Mai bine spus, cele două viziuni împart adevărul în două, fiecare luându-şi doar câte o părticică. Iată de unde vin diferenţele demografice dintre Est şi Vest.

Pornind de la aceste viziuni primare ajungem să înţelegem şi formele de organizare statală. Dinspre Europa, noi spunem că democraţia trebuie să fie forma de organizare deoarece astfel se asigură dreptatea socială. Dinspre Est, de asemenea, se vorbeşte despre dreptate socială, doar că în alţi termeni. Dinspre Vest Estul este acuzat că instaurează societăţi tiranice şi dă ca exemplu dizidenţii. Doar că uită să spună că acei dizidenţi sunt în număr infim raportat la dimensiunea ţării. Şi când spun dizidenţi nu mă refer doar la cei vocali, ci şi la cei care le împărtăşesc viziunea „vocalilor”, dar suferind în tăcere. Se uită însă că Vestul are o dizidenţă mult mai mare, a cărei voce însă e diluată de aşa-numita „libertatea de expresie”; o şmecherie care duce tot discursul public în desuetitudine. 

În fapt, lucrurile sunt mai simple. Pornind de la viziunea pe care v-am împărtăşit-o la începutul articolului, s-au dezvoltat şi modelele sociale. Vestul are ca valoare principală individualismul, specific prădătorului, în timp ce Estul are ca valoare supremă colectivismul, specific stupului sau muşuroiului de furnici. Aici apare diferenţa fundamentală dintre cele două lumi. O societate individualistă implementată în Est nu face altceva decât să prăbuşească acea ţară, deoarece respectivul model nu-i este specific. Aici, probabil, unii vor veni cu „contraexempele” Japonia, Coreea de Sud sau Singapore, uitând însă să spună că acelea nu sunt societăţi democratice, ci nişte societăţi la fel de colectiviste, dar cu aspect democratic. 

Invers, implementarea unui model colectivist într-o societate vestică e cel mai rapid mod de a o prăbuşi. S-a văzut asta în Estul Europei. Iar Estul Europei este o zonă de confluenţă, de aceea modelul a putut fi implementat şi a rezistat 50 de ani. 

Acum să vedem ce anume apropie cele două societăţi. Ele nu sunt atât de diferite pe cât s-ar crede întrucât diferenţele de organizare sunt cele ale bazei sociale, adică ale sclavilor. Ambele tipuri de societăţi au un vârf. La vestici e echivalentul „şefului haitei”, masculul alfa care domină întreg grupul. La Estici, vârful e reprezentat de „regina stupului”. La vestici şeful haitei se impune prin forţa sa, la estici prin anumite capacităţi creatoare. Regina stupului e cea care naşte albinele lucrătoare. De asemenea, atât la albine cât şi la furnici, diferenţa dintre regină şi muncitori este dată de longevitate, iar longevitatea se obţine prin alimentaţia specifică a reginei. Capacităţile creatoare ale şefului statului estic se referă la direcţia pe care o impune societăţii. Iar longevitatea sa la putere e indiscutabilă, întinzându-se, de cele mai multe ori, pe durata întregii sale vieţi. 

Invers, la prădători, şeful haitei rămâne suveran atâta vreme cât este în putere, iar când îmbătrâneşte locul îi este luat în mod violent de către cel mai puternic mascul al haitei. Astfel, longevitatea şefului haitei este destul de mică în raport cu haita. 

Privite detaşat, cele două modele au fiecare avantaje şi dezavantaje specifice. La estici e mult mai uşor de obţinut coeziunea: în momentul în care „regina” ordonă ceva, întreaga suflare execută în acelaşi ritm. Dincolo, la vestici, un ordin nu e executat instantaneu, ci fiecare i se opune în stilul său, încercând să-i înţeleagă raţiunea. Doar că aceste „opoziţii” - specifice individualismului - conduc la o creativitate sporită întrucât, de cele mai multe ori şi în special atunci când situaţia e critică - avem de-a face cu o opoziţie constructivă, fiecare căutând  modalitate mai bună de atingere a targetului deciziei respective. Când s-a dat ordinul să se arunce cu pietre în duşmani, toţi ştiu că targetul e anihilarea duşmanului, astfel încât, dacă unul descoperă că praful de puşcă e mai eficient, toţi abandonează pietrele şi trag cu pistoalele sau cu tunurile. Astfel se ajunge la modele optime, care sunt preluate imediat şi puse în aplicare. 

După cum lesne puteţi observa, în timp, fiecare societate şi-a optimizat modul de acţiune. Însă, din timp în timp, avem de-a face cu contaminări ale unei părţi de la cealaltă. Modelul individualist al Occidentului a infectat de mai bine de un secol modelul colectivist al Orientului. Acum suntem într-o întoarcere cu 180 de grade a situaţiei, modelul colectivist al Estului începând să invadeze Vestul. Culmea, confruntarea dintre Vest şi Est se va sfârşi într-o situaţie hilară în care Vestul îşi va pune individualismul la lucru pentru a demonstra Estului că are o versiune mai bună de colectivism. Ceea ce e o caricatură, o degenerare absolută. Acestea sunt vremurile pe care le trăim azi şi de aceea vedem decadenţa teribilă a Occidentului.

Acum, pe final, vine întrebarea teribilă: nouă unde ne e locul? E similară celei din bancul în care profesoara îi pune pe flamanzi să stea pe un rând şi pe valoni pe un alt rând, moment în care, din spatele clasei se aude o întrebare: „Hauzi, mânca-ți-aș, da’ noi, noi blegienii, noi unde stăm ?!”.

Din punctul nostru de vedere întrebarea este una de-a dreptul existenţială. Niciodată în istorie nu ne-am găsit locul deoarece mereu am pendulat între Orient şi Occident. Am spus de mai multe ori că aderarea noastră la oricare curent, fie el vestic sau estic, este la fel de nocivă. Pur şi simplu nu ne adaptăm niciunuia. Visăm după Occident, dar ne este imposibil să renunţăm la valorile noastre colective, iar individualismul dus la extrem ne repugnă. Invers, admirăm colectivismul Orientului şi rapiditatea cu care se mişcă, însă dacă suntem integraţi într-o societate colectivistă pur şi simplu ne sufocăm deoarece simţim că ni se taie creativitatea. 

Acum, judecând realist, ştim bine că -luaţi ca societate - nu performăm nici într-o parte şi nici în cealaltă. Nu suntem nici oameni de echipă şi nici individualişti autentici. Nici buni de executat o decizie, dar nici capabili să luăm decizii măreţe. Vedeţi paradoxul? Asta ne-a tras şi ne trage înapoi. Culmea, ca naţiune nu ne potrivim cu niciun model, dar ca indivizi suntem capabili să performăm în oricare dintre cele două modele. De ce? Pentru că în interiorul nostru suntem un amestei inegal de individualism şi colectivism, astfel încât cei mai colectivişti performează teribil în Est, în timp ce cei mai individualişti îşi fac loc dând din coate în Vest. Dar care-i rezolvarea pentru noi ca naţiune? E simplă şi în acelaşi timp complicată. 

România nu are altă şansă decât aceea de a-şi croi ţara după chipul şi asemănarea individului. Nu suntem nici individualişti şi nici colectivişti. Noi preferăm să acţionăm când individual, când în grupuri, de cele mai mute ori mici. Dacă vreţi un model de succes al nostru, acesta este cel al haiducului. Acţionau atât individual, cât şi în grup. Când interesele convergeau, grupurile de haiduci îşi uneau forţele şi acţionau ca o maşină colectivă. Când însă nu mai exista interesul comun, grupurile se disipau. 

Alt exemplu, ar fi cel al conducerilor tradiţionale ale românilor, cele cu domnitor. Ce erau domnitorii?  În principal erau emanaţii unor elite săteşti. Satele erau organizate cu ţărani independenţi, a căror elită era formată din cel mai bogat de-acolo. Era un fel de nobilime rurală, care însă nu se deosebea de ţăranii din care se trăgea decât prin faptul că erau mai înstăriţi. Această înstărire - până la distilarea boieriei autohtone, în special impulsionată de Fanar - era însă un efect al priceperii, al abilităţilor celui înstărit care reuşea să obţină recolte mai mari, să-şi optimizeze ograda, astfel încât să aibă toate cele trebuincioase. Şi astfel, devenea un fel de şef al comunităţii din care se trăgea. Aşadar, domnitorii emanaţi de această structură erau apropiaţi de bază; atât fizic, dar şi ca mentalitate. De fapt, dacă vom studia cu atenţie istoria, vom vedea că în acele perioade se instaurase un model individualo-colectivist. Ce înseamnă asta? Păi exact modul în care este românul de azi. Românul, cu toate că are un fond individuaist, se raportatează la familie şi la comunitatea sa apropiată. Nu e un individualism dus până la capăt. De asemenea, din punct de vedere colectivist, românul se simte obligat să-şi ajute vecinul, consăteanul sau pe cel care stă pe aceeaşi stradă cu el. E comunitatea sa apropiată, căreia simte că-i aparţine. Când se află departe de localitatea sa, rezonează instantaneu cu unul care vine de pe aceleaşi meleaguri. Însă doar în rare cazuri românul poate să rezoneze 100% cu unul de la celălalt capăt al ţării. Iar acele cazuri rare sunt cele care pun în pericol existenţa tuturor. De aceea mersul la război era mai degrabă un act care ţinea de voinţa proprie şi nu de o coerciţie. 

Iată de ce repet că singura variantă de a ne asigura succesul pe lumea aceasta este cea de a face un mix fericit între individualism şi colectivism. Şi-aici nu e vorba doar de succes al naţiunii, ci mai ales de împlinirea omului, a individului. Spuneţi-i „democraţie originală” sau cum vreţi, dar înţelegeţi că niciunul dintre modelele de azi nu ni se potriveşte. Iar singura ieşire din mizerie o vom găsi atunci când vom înţelege că trebuie să ne luăm destinul în mâini. Altfel, la fel ca-n cea mai mare parte a istoriei, vom fi victime şi ne vom plânge de milă, asemeni proştilor.