Chestiunea internă

Un preot gonflat avea oarece relaţii cu o enoriaşă. Aia, din raţiuni de gelozie, s-a dus la procuratură reclamând că „părinili o violează”. „Băeţii” din spate s-au ocupat pentru a pune pe tapet scandalul mediatic şi ţuşti, din tufiş, a sărit o ditamai nebunia. Alte enoriaşe - pasămite mânate de acelaşi diavol al geloziei - s-au trezit şi ele c-au fost violate repetat. Şi, pe măsură ce erau violate, se întorceau la locul faptei, probabil pentru a-i arăta ele ticălosului că sunt capabile să mai înhaţe încă un „veol”. Iată setupul unui tragicomic #metoo mioritic. 

N-am de gând să apăr în vreun fel moralitatea respectivului preot. Părerea mea e că individul era dus cu capul. Ştiu, îmi vor sări mulţi în cap să-mi spună că „era o capacitate”, că vorbea frumos şi atâtea alte aberaţii. Acestea nu-s argumente, dragii mei! Realitatea e că individul acela era dus cu pluta! Nu pot găsi o altă justificare pentru care un slujitor al Bisericii să transforme altarul în bordel.

Să trecem mai departe. Un deputat banal, despre care nu auzise nimeni, a participat la nişte orgii homosexuale. La început se lasă cu o plângere penală. Imedial, aceiaşi „băeţi” instrumentează scandalul mediatic. Cu toate că ăla era un deputat oarecare - repet, era un nimeni! - e prezentat ca „teolog”. Să-mi fie iertată opinia, dar teologi, din câte ştiu eu, sunt doar trei, respectiv Ioan Evanghelistul, Grigoie de Nazians şi Simeon Noul Teolog. E drept că în ultima perioadă s-a democratizat noţiunea şi au fost definiţi drept teologi învăţători care au avut un rol important în sintetizarea spinoaselor probleme ridicate de Teologie. Spre exemplu, la noi, teolog l-am putea numi de regretatul părinte Dumitru Stăniloe. Nu poţi numi însă teolog pe orice neica nimeni de pe stradă!

Denumirea de teolog acordată respectivului deputat drept teolog a fost o operaţiune extrem de bine gândită, menită a continua scandalul Visarion Alexa. Şi uite-aşa s-a ventilat povestea „teologului” pentru ca apoi să fie adus în prim plan un individ cu mai multe doage sărite, dar care împrăştie acuze în stânga şi-n dreapta. Studiindu-l, nu-i greu să observi că e teleghidat. Fiecare dintre ieşirile sale au fost pregătite. Prima puţin mai superficial. Cea de-a doua, de la Gâdea, a fost pregătită puternic. Se vedea clar că i se făcuse training, având răspunsurile de dinainte preparate. Cum îşi dai seama de asta? Simplu: când e scos din scenariu, omul o ia pe arătură, iar asta s-a văzut cât se poate de clar. Mai mult, nu şi-a putut ascunde meteahna şi i-a uşurat pe ăia de la Antena 3 de un smartphone. Deh, probabil ca „drepturi de autor”.

Ce trebuie să înţelegem din toate acestea? În primul rând, trebuie să fim conştienţi că scandalul e abia la început. Vom mai vedea multe asemenea scandaluri. De ce? Pentru că s-a dat ordin pe unitate să se detoneze Biserica. S-a văzut câtă putere a avut în timpul scandalului COVID un singur ierarh care s-a opus nebuniei. Nu vreau să-l idealizez pe Presfinţitul Teodosie, dar atitudinea sa a fost una care a ajutat imens la oprirea nebuniei politicii COVID. Ştiu că după acea poveste Teodosie şi-a făcut duşmani puternici la vârfurile puterii bisericeşti şi mai ştiu, de asemenea, că acea grupare nu e străină de individul telecomandat care aruncă zoaie în Teodosie. Dar să lăsăm chestiunile acestea aici pentru a înţelege câteva lucruri importante.

Din punctul de vedere al Bisericii oamenii se împart în două mari categorii: credincişi şi necredincioşi. Credincioşii adevăraţi sunt foarte puţini. Cei care se cred „credincioşi în sufletul lor”, „credincioşi de acasă” sau care „cred într-un dumnezeu propriu”, toţi aceştia, în realitate, nu sunt credincioşi. De asemenea, mai e o categorie, anume cea a intelectualilor. În marea lor majoritate, intelectualii sunt nişte imbecili neterminaţi, care au o impresie extraordinară despre sine şi care infectează publicul cu viziunile lor strâmbe. Intelectualii, cu toate că majoritatea covârşitoare sunt efectiv analfabeţi din punctul de vedere al credinţei, ajung să aibă opinii ferme despre Dumnezeu. Opinii care, de cele mai multe ori, sunt atât de ridicole încât te pufneşte râsul. Nu-i de mirare că intelectualitatea a apărut ca „rasă” după Revoluţia Franceză. Termenul este destul de vag definit întrucât intelectual e atât un inginer agramat cât şi un membru al Academiei. 

Fiecare „scandal religios” este perceput diferit de grupurile anterior menţionate. Pe credincioşi îi interesează strict credinţa lor şi, de cele mai multe ori, nici măcar nu ajung să afle despre „scandalurile care împart societatea”. Gălăgia de fapt e făcută de necredincioşi care se situează ba de-o parte, ba de cealaltă. Argumentele, în ambele cazuri, sunt aberante. De fapt, ceea ce s-a întâmplat, privind atât din punct de vedere laic cât şi religios, n-ar trebui să-i afecteze decât pe cei implicaţi. De aceea cei care cred nici măcar nu dau atenţie acestor prostii. Şi din punctul de vedere al societăţii actuale situaţia e similară. Niciodată cineva nu va extinde acuzele de pediofilie, preacurvie sau promiscuitate asupra întregii tagme a brutarilor, patiserilor sau spălătorilor de maşini din cauză că vreunul care exercita respectiva meserie a fost prins într-o ipostază dubioasă. De aceea scandalul e unul efectiv inventat. Trebuie să răspundă individual fiecare individ care a încălcat legea şi punct!

Aşadar, întreaga nebunie e de fapt o prostie fără seamăn. O prostie însă atent instrumentată. Ea trebuie să abată atenţia oamenilor de la problemele majore cu care ne confruntăm şi, de asemenea, să nu mai permită ca prostimea să mai aibă pe viitor încredere în vreun lider bisericesc. De fapt aici se dă războiul. Şi ar mai fi o dimensiune.

Americanii plănuiesc o remodelare a Europei bazându-se pe dorinţele conservator-naţionaliste ale oamenilor. Au nevoie de asta deoarece, până la prezidenţialele americane, trebuie să inventeze naţionalistul statului adânc pe care să-l opună lui Trump. Laboratoarele secrete din SUA livrează pe bandă lideri aşa-zişi naţionalişti care, de fapt, nu-s nimic altceva decât nişte păpuşi care interpretează o poezie menită a-i păcăli pe proşti. Cam la fel s-a procedat cu anti-sistemul când au ieşit politicieni precum Tsipras sau păpuşile amorfe din 5 Stelle, Podemos sau Ciudadanos şi care, odată ajunşi la putere, au dezamăgit. La fel se întâmplă şi acum.

Iar pentru a înţelege că am dreptate, v-aş aminti discursul buruienos al lui Eduard Hellvig. De când naiba s-a transformat securistul globalist în naţionalist? La prima vedere discursul e naţionalist, dar dacă intraţi în detalii veţi vedea fracturile care ne sugerează o clasică operaţiune sub acoperire în desfăşurare. Iar discursul lui Harry Potter de la SRI e doar o petardă menită a da startul unei „noi politici”. Staţi să vedeţi ce de sforăitori cu „ţărişoara-n suflet” vor apărea. Unii despre care nimeni n-a auzit nimic, care n-au făcut nimic, dar pe care, aşa brusc, i-a apucat dragostea de ţară. Îi puteţi detecta simplu: toţi sunt anti-biserică şi cu „slava ucrainîi” în suflet.