Din lumea criminalilor albi

Trei bănci au luat împumuturi repo gigantice în timpul „ofertei” FED din 2019. Poate mai ţineţi minte că am tot amintit despre acel moment magic al pieţelor financiare. OK, cele trei „fericite câştigătoare” au fost Goldman Sachs, JP Morgan şi ... Nomura. Ştiu că subiectul vi se poate părea atât tehnic, dar şi cumva depăşit. Ce ne mai interesează pe noi o ghiduşie de acum trei ani? Ei bine, în contextul actual, ne interesează mult! 

Să vă explic. Goldman Sachs şi JP Morgan sunt doi giganţi, cu active de trilioane. Spre deosebire de ei, Nomura e o bancă având active de câteva amărâte de sute de miliarde de dolari. Prima întrebare este referitoare la motivul pentru care, totuşi, un pitic al finanţelor mondiale, a ajuns să stea la masa celor cu adevărat mari. Hmm, pare ciudat. Doar că, dacă nu avem mintea scurtă, ne mai amintic că acest pitic a cam avut de halit a doua pierdere generată de hedge fund-ul Archegos. A fost vorba de 2.9 mld. $. Cea mai mare pierdere, de 5.5 mld. $, a halit-o ... Credit Suisse. Ah, simţiţi că se umple masa? Ştiam eu că până la urmă vi se va părea extrem de interesant. 

De la golănia din 2019, meseriaşii noştri criminali financiaro-bancari au mai făcut multe. Spre exemplu, Goldman şi JP Morgan au pus-o de-o suveică fabuloasă: fiecare dintre cele două bănci este contrapartea celeilalte în diverse produse financiare derivate. Cum ar veni într-un exemplu simplu, fiecare îi garantează produsele celeilalte. Cum sună asta? Păi cam aşa: eu fac un produs pe care-l garantez şi i-l vând lui Gigel; Gigel, la rândul său, concepe şi el un produs financiar pe care mi-l vinde mie. Astfel, eu îi garantez produsele emise de mine lui Gigel, iar el mi le garantează pe-ale sale. De-aici, noi doi putem să complicăm puţin jocul şi să împachetăm alte produse noi fabricate cu cele pe care deja le avem în portofoliu, trecând la nivelul următor de derivare. Iar eu ajung să-i vând lui Gigel un pachet derivat care include, printre altele, produse emise şi garantate de el. Şi uite-aşa, ne trezim atât eu cât şi Gigel că învârtim zeci de trlioane de dolari. În realitate însă la bază nu e nimic. 

Mai frumoasă devine situaţia când apar guşterii. Aceştia încep să cumpere produse sofisticate de la mine sau de la Gigel, convinşi fiind „că se merită”(sic!). Deh, şi la nivel mondial gândirea e la fel de rudimentară ca la Bercea căruia, probabil, nu degeaba i se spune Mondialu'. În timp ce eu şi Gigel ştim bine cum ne-am protejat unul faţă de celălalt - eventual ca în 2008, cu suspecte companii de asigurare aflate prin paradisuri fiscale(şi legale) - guşterii care intră la cumpărare, o fac prosteşte, bazându-se pe renumele nostru şi pe cifrele impresionante pe care le afişăm, cifre create din nimic. 

Probabil acum aţi înţeles cum funcţionează mega-schemă Ponzi a elitei sistemului financiar mondial. Să vedem acum ce e cu Nomura. Cum naiba de-au ajuns ei atât de setoşi de bani în timpul evenimentelor din 2019? Misterul ne este revelat în situaţiile financiare ale companiei, din care reiese că este o contraparte majoră în toată bişniţăreala de iluzii de pe Wall Street. Cu alte cuvinte, în ciuda poziţiei sale modeste, banca japoneză are în contabilitate butelii întregi de rahat sub presiune care, dacă explodează, au capacitatea de a mânji pe toată lumea.

Cam la fel stă situaţia şi cu Credit Suisse, bancă înfiptă şi ea adânc în rahatul despre care v-am vorbit. După cum limpede puteţi constata, cam toţi mafioţii care se învârt pe acolo fac acelaşi gen de rahaturi, umflând baloane şi apoi profitând de naivitatea fraierilor. Doar că acum a mai apărut un element suplimentar: greii din spatele pieţelor au de tranşat treburi serioase. Tuturor le cam stă precum un cui în inimă Jerome Powell. Individul este unul de modă veche şi probabil asta deranjează cel mai mult în sensul în care e tributar politicilor monetare cât de cât corecte. Ţine de educaţie şi de aceea e imposibil de convins să joace în stilul „creativ” care se practică acum. De altfel, prins cu nişte potlogării(despre care şi eu am scris), Powell era cât pe-aci să fie eliminat, doar că pare a avea proptele destul de serioase. Astfel încât îşi continuă politica oarecum clasică de creştere a dobânzii de intervenţie, polititică devastatoare pentru pieţele financiare, dar menită a mai normaliza şi calma leverage-ul excesiv. 

Ei bine, aşa cum am menţionat pe canalul meu de Telegram, tentativa de prăbuşire a Credit Suisse a făcut parte din acest război al greilor. Cum s-a acţionat? Pentru a se proteja de tăvălugul care oricum va veni, băncile de pe Wall Street au început să vândă CDS-uri ale contrapărţilor lor. CDS-urile sunt un fel de certificate de asigurare împotriva riscului de neplată. Cu alte cuvinte, ducând mai departe exemplul cu mine şi Gigel, ar fi cam aşa: eu am nişte produse în care Gigel e contraparte. Astfel mă apuc să mă asigur prin intermediul unor CDS-uri pe acele produse. Astfel, dacă Gigel intră în faliment, obligaţia de plată îi revine celui care mi-a preluat riscul de neplată prin intermediul CDS-ului. Într-adevăr, pe mine mă costă ceva, dar mă asigur că în cazul picajului lui Gigel - care-i la fel de falit ca mine - eu îmi recuperez banii din produsele a cărui contraparte e Gigel. Cam aşa arată întreaga încrengătură financiară mondială, în care o gogoaşă umflată se tot preumblă de la unii la alţii, iar fraierii au impresia că e vorba de „prosperitate”. Să revenim însă la povestea cu Credit Suisse.

Vânzarea de CDS-uri se face pe nişte pieţe dubioase, care sunt şi destul de nelichide. Doar cartoforii absoluţi ai finanţelor intră acolo. Astfel, devine destul de uşor să manipulezi preţul unui CDS. Cam aşa s-a întâmplat cu Credit Suisse, ale cărei CDS-uri au explodat, depăşind 360 de puncte de bază. Creşterea a fost dublată de o campanie mediatică intensă la care au pus botul mai marii presei MSM. Dacă aveţi curiozitatea să studiaţi, veţi observa că toate ştirile despre CDS-urile Credit Suisse sunt vechi de şase zile. De-atunci n-a mai zis nimeni nimic. Ciudat, nu-i aşa?

De fapt ciudăţenia e mult mai mare. Credit Suisse a fost prima parte a şantajului la Powell. Acesta a rămas imobil şi a aruncat în faţă Goldman, care a afirmat că are capacitatea de a înghiţi rahatul pe care l-ar ventila Credit Suisse. Adversarii politicii lui Powell au replicat cu ameninţarea voalată că pot da de pământ şi cu Societe Generale, doar că totul a rămas la nivel de ameninţare. S-a încercat ceva, doar că pare a fi fost mai mult o ameninţare de poker întrucât CDS-urile SG au rămas practic neschimbate. 

Poate vă întrebaţi de ce totuşi se războiesc greii pe asemenea sume de bani. De fapt, adversarii FED-ului şi-ar dori să se renunţe la majorarea dobânzii de intervenţie în favoarea „mult mai creativei” metode a controlării preţurilor. Adică încetăţenirea unui soi de mercurial. Cam asta e ceea ce vedeţi în Europa unde guvernele au făcut blatul pentru conservarea unor profituri grăsane, subvenţionate de stat. Iată că după ce statele au subvenţionat profiturile producătorilor de vaccin, acum trebuie să-i îndestuleze pe cei din energie pentru ca, de anul viitor, să-i facă oameni pe ăia din industria alimentară. Nu-i aşa că e frumos capitalismul comunist? Şi sunt doar primii paşi. Noi, cei care-am trăit coşmarul, nu doar că ştim ce urmează, dar ne şi îngrozim văzând că efectiv nu mai ai unde să fugi. Tragic moment!