Câteva explicaţii necesare privind imposibilitatea politicului de a schimba ceva

Ieri am imaginat un scenariu pentru a demonstra un lucru care mi se pare din ce în ce mai evident, anume incapacitatea politicului de a rezolva problemele. Din păcate, mulţi dintre cei care au comentat s-au limitat la detaliile insignifiante ale scenariului meu: că „de ce am adus în discuţie infracţionalitatea, deoarece ea există doar dacă e sprijinită politic”, că „trebuia să gândesc altfel raportul de forţe” sau că „am dus chestiunile mult prea la extrem”. Scenariul a fost construit destul de schematic, fiind menit doar a atrage atenţia. Un studiu în care să faci o analiză a diferitelor interacţiuni dintre facţiuni probabil că ar fi mâncat mult spaţiu şi timp, iar de ajuns n-ar fi ajuns la concluzii radical diferite de scenariul pe care l-am expus. 

De fapt, erau câteva elemente pe care doream să le subliniez. În primul rând, incapacitatea politicului - oricare ar fi el - de a rezolva problemele. Actuala organizare a societăţii face ca, după ipoteticele alegeri câştigate de „cei buni”, să împartă societatea între conducători şi conduşi. În momentul în care conducătorii sunt rupţi de conduşi, automat ei intră într-o altă clasă, care are pretenţia că gândeşte superior bazei din care se trage. Însă, de cele mai multe ori, judecăţile sale sunt greşite. De aceea, în scenariul meu, viermele apare de la prima decizie, cea negociată între „Grupul Tehnologic”(GT) şi „Grupul mai puţin Tehnologic”(GmpT), lăsându-i pe tradiţionalişti în afara deciziei. Ceea ce avem aici este regruparea unui partid - care lupta pentru valorile tradiţionale - în găşti având diverse orientări şi căutând să cucerească puterea. Este, de fapt, elementul de instabilitate introdus de aparentul sistem democratic în care trăim. În momentul în care un grup cucereşte puterea, automat grupul se împarte în facţiuni căutând fiecare să aibă acces doar pentru sine la puterea supremă. Dacă jocul ar fi lăsat să se desfăşoare până la capăt, în final puterea absolută ar veni în mâinile unei singure persoane. Uzurparea puterii ar continua cu paşii tiranici de epurare în vederea consolidării a puterii recent cucerite şi abia după acest pas uzurpatorul ar începe să conducă în interesul său şi al poporului. Uzurparea puterii este evitată de societăţile aşa-zis democratice de ciclul de alegeri care, astfel, limitează mandatul. Ca să înţelegeţi, axioma alegerilor este atât de importantă încât nu este negată de niciun tip de societate contemporană. Indiferent dacă avem de-a face cu o dictatură sau cu o democraţie, alegerile se organizează. 

Aparent, într-o societate democrată, ciclul electoral protejează naţiunea de dictatură, de acapararea puterii. Însă ideea este falsă întrucât puterea are capacitatea malefică de a fi acaparată. De aceea acum, în toate statele democratice, de fapt nu mai conduc politicienii. Ei fac doar jocurile scenice, implementând partea de „circ”, în timp ce adevărata putere se preocupă de cealaltă componentă esenţială, anume de „pâine”. Iată de ce acum ne-am trezit într-o societate în care structurile de putere se concentrează în ceea ce numim „stat subteran”. Desigur, la rândul său, „statul subteran” este subordonat unei alte structuri de putere care se centralizează în final la nivel global. De aceea, pentru a demonstra inutilitatea politicii am introdus ipoteza extremă în care puterea ar fi cucerită de un „partid al poporului”, condus de oameni oneşti, iar preşedintele, de asemenea, ar fi un om onest. Am eliminat din start majoritatea covârşitoare a problemelor care sunt prezente ca fiind cauze ale unor eşecuri politice. Indiferent de structura care vine la putere, în mod sigur în interiorul său sunt ticăloşi, mincinoşi, jigodii, farsori s.a.m.d. Menajeria umană ne scoate mereu în faţă o grămadă de astfel de specimene. Ei bine, le-am eliminat din start. Am făcut-o conştient deoarece am vrut să se vadă mai limpede adevărată cauză care conduce la prăbuşiri atât de dramatice. Sau ca să fiu mai categoric, am făcut-o pentru a vă arăta care-i de fapt stăpânul.

Confruntarea dintre susţinătorii progresului şi tradiţionalişti este de fapt adevărata problemă. Progresiştii susţin că fără progres o ţară se scufundă. Tradiţionaliştii susţin, din contră, că limitând progresul ne putem întoarce la dimensiunea noastră umană. Cine are dreptate? În fapt niciunii. Sau, dacă vreţi să renunţ la formularea negaţionistă, pot spune şi că ambele tabere au dreptate. Indiferent cum aş spune-o, perspectiva e la fel de radicală. 

E cât se poate de limpede că dacă îţi opreşti dezvoltarea la nivel de ţară, mergând pe menirea ta ca fiinţă spirituală în primul rând, te vei trezi cât se poate de repede cotropit de oricare dintre vecinii tăi şi înrolat tiranic în circul tehnologic. N-ai cum să lupţi cu suliţe împotriva armelor de azi. Perspectiva cealaltă, anume îmbrăţişarea tehnologiei, îţi anulează dimensiunea umană, astfel încât ajungi să te întrebi de ce a fost nevoie de „victoria categorică” de la care am început raţionamentul. Şi-atunci? Ei bine, atunci politicienii scot din joben „varianta câştigătoare”, anume să facă fiecare ceea ce vrea: tradiţionaliştii să-şi vadă de viaţa lor spirituală, iar GT să se preocupe de avansul lor tehnologic, dar cu promisiunea că-i vor proteja pe tradiţionalişti. Cu toate că ideea ni se pare generoasă, în final ea degenerează la ceea ce am descris în scenariul de ieri. GT, aflându-se pe o poziţie de forţă, acaparează puterea, în timp ce tradiţionaliştii o pierd. E normal să se întâmple aşa, puterea nu poate fi împărţită. Iniţial între cele două grupuri apare neîncrederea care, ulterior se transformă în război, după care una dintre părţi îşi asigură câştigarea puterii. În cazul nostru GT. Probabil vă întrebaţi de ce nu câştigă tradiţionaliştii. Aici am un răspuns care vă va dezamăgi: pentru că ei nu au cum să câştige!

Ca om, am o structură conservatoare. Sunt ataşat de adevăratele valori ale fiinţei, nu de cele clamate de progresism. În contextul actual, noi suntem cei care vedem limpede că plutim dezordonat pe un râu turbulent, că mulţi se îneacă atunci când curenţii turbionari devin puternici sau când vreo stâncă ascuţită apare de niciunde. Noi suntem cei care ne dorim stabilitatea pământului şi am renunţa oricând la plutitul în derivă. Ceilalţi sunt fascinaţi de curgere. Întotdeauna ei ne depăşesc deoarece au încredere în „firul de apă care-i ghidează”. Noi le spunem inconştienţi, ei ne spun nouă „expiraţi”, „retrograzi”, „tâmpiţi” s.a.m.d. Pe mulţi îi vedem înecându-se din cauza inconştienţei lor. Noi însă, de fiecare dată când vedem un fund de apă mai apropiat, ne înfigem ancorele în el. Suntem fascinaţi că obţinem un dram de stabilitate, că pământul ne ajută. Doar că regula e curgerea. Treptat, apa mănâncă fundul albiei care ne asigura stabilitatea, ancora noastră e dezgropată şi plutitul în derivă se reia. Asta-i regula, de aceea ceilalţi „câştigă”. Desigur, ştim toţi că numai câştig nu-i ceea ce au ei. Se bucură precum inconştienţii că au câştigat în condiţiile în care de câştigat câştigă doar tirania firului de apă care ne duce către un hău necunoscut.

Care-i această imensă putere care ne domină? Care-i numele curentului de apă căruia-i suntem tributari? Am spus-o în denumirea puţin modificată a grupului câştigător: Tehnica. Dacă vreţi un nume al stăpânului absolut al lumii, iată-l, vi l-am dezvăluit. Acesta-i stăpânul care v-a adus democraţia, ca expresie a eliberării supreme. Şi, din nou, acesta-i stăpânul care vă va pune o oglindă-n faţă pentru a vă arăta că democraţia nu funcţionează tocmai din cauza imperfecţiunii voastre. Democraţia este un sistem perfect, dar cum îl poţi pune în aplicare având la butoane fiinţe atât de imperfecte? Şi veţi fi conştienţi că are dreptate, doar vedeţi cu ochiul liber că aşa e. Culmea, chiar şi-n cazul unor oameni ideali, de la care am început raţionamentul, în final se obţine o degenerare a societăţii. De aceea, în final, progresiştii „vor avea dreptate”. Astfel, pentru supravieţuirea democraţiei perfecte şi absolute, puterea va fi încredinţată forţei capabile să conserve democraţia, forţei care oricum ne conduce acum, anume Tehnicii. Acesta este deznodământul, destinul nostru implacabil. 

Vi se pare că în China nu e democraţie? Aiurea, în China e adevărata democraţie. Nu vă mai daţi după deget! Încălcările de reguli nu mai sunt judecate de oameni părtinitori care, la un moment-dat, ar putea fi corupţi. Nu. AI-ul e cel care judecă, acea inteligeţă tehnică, pură şi nepărtinitoare. Într-adevăr, în China nu-i totul perfect deoarece conducerea supremă e deţinută de un om. Acum omul deţine maşina care implementează „democraţia pură”. Adevărata revoluţie se va petrece atunci când maşina va răsturna omul, adjudecându-şi puterea, întreaga putere! Nu mai e mult până atunci. Ţintele se văd deja cu limpezime.

Probabil, în urma acestei lecturi aveţi o întrebare, anume de ce mă declar conservator în condiţiile în care îmi sunt atât de evidente evenimentele care vor urma? Dacă e atât de clar că indiferent de forţa  politică, indiferent de voinţa noastră,  „curentul” împinge ireversibil spre acea destinaţie, cum mai pot fi conservator? Oare nu-i aceasta o nebunie? Ei bine, dragii mei, abia după ce conştientizezi puterea duşmanului, abia atunci se împart apele. „Mulţi chemaţi, puţini aleşi”, parcă aşa am citit în Carte. Acei puţini sunt cei care, în ciuda puterii absolute care ameninţă să  zdrobească omul, îşi menţin încrederea în dimensiunea noastră umană şi sunt conştienţi că „prin noi înşine” e un slogan înşelător. Nimic nu putem face prin noi înşine. Ştim că raportul de forţe e mult prea inegal şi de aceea ne punem speranţa în adevărata salvare care poate veni doar după ce ne recuperăm pierduta noastră dimensiunea umană. Atunci apar adevăratele întrebări şi cu acele întrebări începe adevărata noastră viaţă.