Diavolul din detalii

Un element deosebit de important al războiului din Ucraina trece absolut neobservat din cauza isteriei media. De fapt nici nu i-aş spune „deosebit de important” ci „de o importanţă colosală”. Care-i acesta?, mă veţi întreba imediat cu nerăbdare. Staţi să vedeţi şi veţi înţelege.

Pornesc de la un scandal din Rusia în ceea ce priveşte construirea de turbine de mare putere necesare pompării gazelor. Poate ţineţi minte că iranienii le-au spus ruşilor că le pot da ei turbine, ceea ce a ridicat la intern semne serioase de întrebare: cum adică, iranienii pot şi noi nu? Întrebarea e belicoasă, dar şi logică: fiind cel mai mare producător de gaze, Rusia se află pe acelaşi loc şi la capitolul tehnologii şi know-how. Cum te simţi în condiţiile în care vine unul aflat în urma ta pe podium să-ţi spună că-ţi dă el ceea ce-ţi lipseşte? Asta în condiţiile în care până acum ceea ce-ţi lipseşte luai de la o companiei aparţinând unei ţări care n-avea nici cea mai mică treabă cu producţia de gaze, anume Germania. Ca să fie treaba şi mai treabă, ruşii şi-au pus complexul industrial la lucru. Au scos ceva rapid, dar euforia iniţială a fost înlocuită de frustrare deoarece acea turbină pur şi simplu nu respecta criteriile minime care i-ar fi permis să opereze în siguranţă. 

În urmă cu vreo câteva luni, un amic a cărui ocupaţie are legătură cu domeniul panourilor solare îmi spunea că nu prea mai poate instala clienţilor noi deoarece ... nu se găsesc invertoare. Mă rog, se găsesc, dar pentru cele bune se aşteaptă chiar şi 7-8 luni. La momentul respectiv informaţia a trecut pe lângă mine, dar mi-am amintit-o acum în contextul unei teribile crize de pe piaţa americană: nu prea se mai găsesc transformatoare de putere, comutatoare şi panouri electrice. În ceea ce priveşte comutatoarele vina ar aparţine unei componente chimice necesare realizării izolărilor. Componenta e produsă în Europa unde industria chimică se pregăteşte de o oprire pe toată linia. Iar pentru transformatoare, cică toată tărăşenia ar veni de la lipsurile de pe piaţa semiconductorilor. Dar că mai e o şmecherie aici: în cazul transformatoarelor SUA  e dependentă de China şi Vietnam. Oameni fiind, trebuie să înţelegem că-n orice situaţie, indiferent cât de critică ar fi ea, hazul îşi face loc precum un diavol insistent. În cazul de faţă aflăm că problemele critice pe care SUA le are cu transformatoarele sunt cauzate şi de ... restricţiile pe care SUA le-a impus Chinei şi care acum se întorc împotriva sa ca un bumerang. Asta mai ales în condiţiile în care reţelele electrice ale SUA sunt învechite şi au nevoie de înlocuiri ca de aer!

Iar îmi vine în minte o informaţie de demult, de pe vremea în care n-aveam habar de COVID sau de războaie. Atunci, un incendiu la o fabrică necunoscută din Germania a paralizat industria auto deoarece acela era singurul loc din lume în care se producea un polimer utilizat în plasticăraia utilizată pentru producerea interioarelor maşinilor din ziua de azi. Mă rog, pe vremuri se făceau opere de artă din lemn de trandafir, în timp ce acum responsabil pentru toată vraja(vrăjeala?) e un polimen amărât produs într-o unică fabrică anonimă. Vedeţi numitorul comun?

Când în anii 80 s-a luat decizia desfiinţării URSS şi a renunţării la „raiul socialist-comunist”, aceasta nu s-a făcut pentru vreun bine comun, ci pe altarul unei ideologii perverse care spunea că globul se încălzeşte, că sunt prea mulţi oameni şi că resursele limitate ale planetei necesită o nouă abordare a relaţiilor internaţionale şi a exploatării Pământului. Sau, mai simplu spus, că trebuie să se treacă de la naţionalism la globalism, acest „vis de aur al omenirii”. Ca să înţelegi ce e globalismul, vei găsi mulţi experţi gata să-ţi ţină prelegeri docte. Eu o voi spune în câteva cuvinte: trecerea de la descentralizare la centralizare. După eşecul economiilor centralizate ale Estului Europei, capitalismul victorios s-a gândit să statuteze că ăsta s-ar putea să devină modelul ultim pentru „viitorul luminos al omenirii”. Şi uite-aşa, hălci întregi de activitate au început să se concentreze în zone punctuale deoarece „e mai ieftin aşa”. Fabricile de standardizare a creierelor - adică universităţile - au început să scoată pe bandă rulantă „manageri minune” care descopereau „eficienţa şi viabilitatea externalizării”. Peste noapte ne-am trezit că oţelul se produce de către câteva concerne la nivel mondial, că China e manufactura supremă a lumii şi că pentru a face un produs nu mai ai nevoie de facilităţi, muncitori sau alte bătăi de cap, ci doar de imaginaţie. Oare nu ne lovise raiul fără ca noi s-o ştim? 

Dar cum se împăca noua realitate cu capitalismul? Pe şleau spus, erau ca fraţii. Capitalismul, în esenţă este monopolist. De aceea în toate ţările, indiferent de gradul de sofisticare capitalistă, necesitatea unei legislaţii antitrust se vede încă de la primii zori ai implementării „sistemului economic ultim”. E banal chiar şi pentru un copil de ţâţă să demnstreze în câţva paşi cum, sub imboldul optimizării profiturilor, orice domeniu de activitate sfârşeşte ca monopol dacă nu există o legislaţie solidă anti-trust şi pro-concurenţă. Partea frumoasă e că acea legislaţie există la nivelul perimat al naţiunilor, însă nu şi la nivel internaţional unde mahării şi-au dat mâna pe sub masă împărţindu-şi jucărelele. Iar efectele acestei împărţiri se văd fix acum când unii dintre jucători - mai la comandă, mai la disperare - o fac pe smardoii ameninţând că-şi iau jucăriile şi pleacă. Doar că şi plecatul ăsta se lasă cu pagube peste tot.

Ştiu că-s mulţi care râd de disperarea cu care  ruşii încearcă să-şi acopere anii de trândăveală din domeniul tehnologiilor de vârf. Unul dintre aceste domenii sensibile este cel al circuitelor integrate unde „era mai ieftin” să iei de la taiwanezi sau chinezi. Când taiwanezii le-au spus ruşilor că nu-i mai lasă americanii să le producă circuitele de care au nevoie ca de aer, insiderii ruşi au înţepenit dându-şi seama cât de fragilă e întreaga structură. După ce-ai ajuns să te culci de plăcere cu diavolul globalizării, sfârşeşti prin a te trezi buimac şi falit atunci când ai tentaţia de a bate cu pumnu-n masă întrucât jigodia-ţi râde-n nas, arătându-ţi sfidătoare cât de dependent ai ajuns de ea. Disperarea ruşilor e de înţeles, însă zâmbetele largi ale celor care arată cu degetul către eşecurile ruseşti în domeniul acoperirii hăului tehnologic, seamănă mai degrabă a prostie fără margini. 

Veţi înţelege mai multe din snoava pe care v-o spun în continuare. E o dezbatere teribilă în ceea ce priveşte capacitatea Rusiei de a produce circuite integrate de generaţie recentă. Chinezii au şocat când au reuşit să treacă prin forţe proprii la 7 nm. Ruşii încă sunt la 65 nm. În condiţia dezbaterilor sterpe, Rosenergoatom a venit cu propunerea dezvoltării unui microcontroller rusesc 100%. Ştiau ce spun, doar sunt implicaţi în direcţii multiple de dezvoltare şi au nevoie de o sursă predictibilă de circuite integrate necesare dezvoltărilor industriale. „Dar în ce tehnologie să fie? Noi, din păcate, suntem limitaţi la 65 nm, adică tehnologia de acum 14-15 ani...” - a venit răspunsul plângăcios dinspre industrie. „Nu ne interesează, au răspuns cei de la Rosenergoatom! Poate să fie şi în tehnologie de 1m, ne interesează doar să fie şi să fie îndeajuns pentru a ne acoperi cererea”. Şi de fapt despre asta e vorba! Fără a fi din industria microelectronică, cei de la Rosenergoatom au rezolvat situaţia impecabil, asemeni lui Alexandru Macedon în faţa nodului gordian. 

Nu ştiu dacă Rosenergoatom a avut vreun rol în toată povestea pe care o văd acum, dar treburile par a se fi dezmorţit la ruşi, în sensul în care se văd mai multe rezultate şi mai puţine discuţii sterpe. Rosatom are capacitatea de a judeca aşa, deoarece ei lucrează într-un domeniu în care, ca lider mondial, trebuie să fii pe propriile picioare. De aceea softul lor de modelare matematică şi analiză inginerească „Logos” şi-a făcut lansarea internaţională pe piaţa CAE. De aceea tot ei sunt cei care au forţat înlocuirea CAD-urilor occidentale cu versiunile ruseşti pe care tot ei le încurajaseră să apară. 

Dar nouăţile nu se limitează la Rostom. Am aflat cu stupoare că în Novosibirsk există o companie al cărei nume e Eltex, activând pe piaţa echipamentelor de telecomunicaţie. Ei bine, ei au găsit o oportunitate excepţională în noua legislaţie rusească referitoare la infrastructura de telecomunicaţii. Spune legea că întreaga comunicaţie din Rusia trebuie să se desfăşoare prin intermediul echipamentelor dezvoltate intern. Păi cum vine asta? Ce faci în condiţiile în care asta e o piaţă rarefiată unde Nokia, Ericsson sau Huawei se luptă cu atâta încrâncernare încât unii ajung să pună tălpi sub forma restricţiilor comerciale la nivel de bloc militar? Ei bine, Eltex a prezentat o platformă hardware pentru producţia de staţii de bază 4G şi 5G în conformitate cu specificaţiile deschise OpenRAN. OK, e bine şi frumos - veţi spune, dar când vor avea posibilitatea cei de la Eltex să prezinte asta? Şi eu am rămas surprins afkând răspunsul: în 2023!

Mă opresc aici cu exemplele pentru a vă face să înţelegeţi că elementul despre care vă vorbeam la începutul articolului este tocmai interdependenţa de nişte monopoluri lăsate să se constituie de dragul funcţionării maşinii globaliste. Eu unul încă trag speranţă că omenirea se va trezi din tot acest servraj pervers şi oamenii îşi vor da seama că trebuie să revină la fundamentele de bază, la sănătoasa descentralizare economică deoarece, dincolo de independenţă, asta ajută teribil la ieşiea omului din letargia în care-a intrat. Mă rog, nu-mi ascund păcatul de a fi rămas - pentru unii - idealist, la o vârstă la care „fluturii tinereţii” ar trebui să fi făcut loc de mult construcţiei înlţate pe fundaţia solidă a maturizării. Din contră, insist să cred că ceea ce spun eu nu e idealism, ci chiar acea fundaţie solidă nu doar pentru naţiuni - care oricum nu mai contează - ci în primul rând pentru om. Pentru omul adevărat, rupt de virtual şi cu picioarele bine ancorate în pământ.