De ce acel patron nesimțit are dreptate și tu nu?

S-o încep abrupt. E un moment în dezvoltarea oricărei afaceri când începi să simți greutatea pe umeri. Pentru mine a fost după ce am depășit 50 de angajați. Ești suficient de încrezător în viabilitatea ideii/ideilor tale, dar business-ul se complică și, în ciuda faptului că tu crezi că îl conduci, în realitate e un haos. De obicei nu sunt puse la punct procedurile interne, nu creezi o structură organizațională eficientă, multe chestii încă se fac pe genunchi, dar treaba merge și te menții motivat. Iar tu ești în continuare „omul orchestră”, cel care știe fiecare ungher, care e întrebat de „cum se face aia” de la portar la cel mai specializat angajat.

Nimeni dintre angajați - poate doar cei de la contabilitate - nu are habar ce înseamnă să asiguri niște salarii. Tu, ca șef, trebuie să te asiguri că dai banii ăia în ziua promisă. De tine depinde „cadoul ăleia mici”, „bicicleta copilului”, „week-end-ul de împăcare cu nevasta”, „analizele graviduței” s.a.m.d. Dacă se întâmplă să nu ajungă banii în momentul promis, numai privirile ălea ajung să te ucidă. Nu mai e nevoie ca vreun muncitor mai tupeist să înceapă să urle. Dar, de cele mai multe ori, fiți siguri că urlă. Și nu doar el! Întreaga „ură de clasă” se revarsă în acele momente. 

Toată viața am căutat să nu existe asemenea momente jenante. N-aș fi suportat ceea ce am văzut pe la unii amici de-ai mei și, de aceea, mereu am ținut în cont separat tot ceea ce ține de fondul de salarii. Pe atunci mă apucam să strâng de la o anumită zi și completam banii astfel încât în ziua Z să existe bani. Până la urmă angajatul nu e conștient că acel contract de muncă îl obligă destul de bine pe patron. Și, credeți-mă, nu-i nicio fericire să trăiești permanent cu acest stres. „Dar ce stres poți avea dacă zici că-ți asigurai din timp banii în cont?”. Presimt că asta mă veți întreba. 

Ei bine, atunci, în punctul de inflexiune mi s-a întâmplat nefăcuta. Mergeam cu cu un cash-flow destul de strâns pentru a economisi la maxim. Vine ziua de salariu, momentul în care trebuiau făcute viramentele. Fix atunci vine o fătucă de la contabilitate să-mi spună că a intrat un cec de o valoare aproximativ egală cu fondul de salarii. „Bine că sunt banii ăia în cont!” - îmi spune ea fericită ca o floricică. 

Ce se întâmplase? Nu înregistrase CEC-ul în program, eu uitasem de el și gata. Tot a fost bine că s-a prins dimineață, înainte de a suna banca după bani. Scadența m-a găsit în fundul gol. În acel moment am simțit că mă urc pe pereți. Ce fac? Plătesc salariile sau cec-ul? Extrem de puțini angajați au habar ce înseamnă să nu plătești un cec. Poate fi un fel de certificat de deces al firmei. E o tinichea groaznică. Un an de zile intri în interdicție. Toate cecurile pe care le ai pe circuit ți se refuză, partenerii vor să-i plătești pe loc, iar capacitatea ta de a te adresa unei bănci pentru finanțare scade exponențial. La orice finanțare bancherul consultă baza de date cu instrumente la plată și dacă găsește ceva în istoric e nasol. Dacă ești în interdicție ți se spune direct pa. Dar asta nu e singura problemă. Emiterea de cec-uri fără acoperire e o infracțiune pedepsită penal. Poți să faci și pușcărie dacă se ține vreun procuror de tine. Oricum, de dat tot trebuie să dai cu subsemnatul pe la organe. Probabil înțelegeți cât de cât sentimentul meu din acea clipă. 

Țin minte că am urlat cerându-i duduii să-și facă scrie demisia înainte de a convoca eu comisia disciplinară. Eram atât de nervos încât mă gândeam să mă îndrept împotriva ei. Mă rog, nu rezolvam problema, dar mă simțeam asemeni fiarei rănite. Nu prea mai raționam. De aceea, în acel moment  s-a făcut o singură plată de salariu: lichidarea ei. Apoi am mers la bancă cerându-le un credit rapid. Eram un client ca oricare altul, astfel încât în prima fază am fost preluat de un dobitoc care habar nu avea pe ce lume trăiește. Am avut noroc că se afla prin zonă directorul de unitate care mă știa indirect, prin intermediul unor amici, și care  m-a direcționat rapid către o persoană specializată. Astfel am reușit să iau banii în timp util. Până la ora 13:30 - nu pot să uit! - nu dădusem salariile. Nu aveți însă habar de ce combinații îmi treceau prin cap. Desigur, după ce-mi epuizam prietenii - care m-ar fi refuzat cu grație - următoarea instituție pe care-o aveam în obiectiv era ... Nuțu. Înțelegeți cam care era nivelul de disperare. După ce am obținut facilitatea - scumpă-n draci, dar cine se mai gândea la bani? - am dat OK-ul pentru plata salariilor. Și toată lumea s-a liniștit. 

Cam așa decurge o zi de muncă a „nesimțitului de patron”. De foarte multe ori - poate de prea multe ori -  nervii îi sunt întinși și, din când în când, se mai trezește câte-un angajat șmecher care crede de cuviință „să-i explice el mai bine patronului cum trebuie făcută treaba”. Noroc că am simțul umorului și replicile pe care le dau sunt atât de inspirate încât se transformă în virale printre angajați, cunoștințele acestora și cunoștințele cunoștințelor. Și uite-așa mă mai trezesc pe la câte-o petrecere cum unul de la masă povestește tuturor în gura mare: „despre ce-a făcut un patron diliu!”. Mișto, mă recunosc din caracterizare!

Am făcut această lungă introducere pentru a le permite celor care n-au habar cum stau lucrurile să vadă și ei o frântură din „paradisul patronului”. Și stați că n-am ajuns la controale, la momentul în care ți se cere direct șpagă sau la discuțiile în care un mai mare al zilei îți propune „afaceri”. Atunci să te ții! Noroc că mi s-a dus buhul de „ăla zgârcit și prost”, astfel încât, de la un anumit moment, n-am mai avut parte de asemenea fenomene. Am luat, desigur, numeroase „faulturi tehnice”. Ce-a fost justificat am plătit, ce nu a fost justificat am contestat și câștigat, cu toate întârzierile de rigoare. Mă rog, nu asta e discuția. Să trecem însă adânc la subiect. 

Voi începe cu ideea cretină conform căreia patronul fură munca angajatului. O prostie comunistă fără nicio noimă. Să vă dau un exemplu: bătrânul care are nevoie de o asistentă medicală pe care-o plătește, oare îi fură munca acesteia? Dacă merg la un frizer se poate spune că-i fur munca? Evident că nu, noțiunea e absurdă. Ce fac eu cu oamenii pe care-i angajez? După negocierea salariului și după acceptarea ofertei le ofer un mediu de lucru. În acel mediu de lucru organizarea activității îmi aparține. Dacă am organizat-o bine, posibil să câștig bani, dacă nu pierd. E simplu, e o luptă pe care-o dau zi de zi, riscându-mi strict banii mei. Desigur, e ca la ruletă: când îmi intră numărul, sunt primul care mă înfrupt. E compensarea, răsplata primei de risc. Dar și când mă frig, sunt singurul care plătește. Nu e nimeni solidar cu mine și nici nu și-ar dori asta. În principal de aceea patronul are mai mulți bani decât angajații. În timp ce angajatul știe că-și ia banii cu frecvența unui ceasornic, angajatorul îi primește în valuri. Când ești la început poți face luni de zile foamea, cu frustrarea de rigoare! Dar și când ești în vârf, te poți trezi peste noapte sub nivelul mării. Iar frustrarea, credeți-mă, e infinit mai mare!

Dar tot ceea ce am spus până acum nu valorează nimic față de ceea ce am de spus în continuare. În general în lume treburile se așează natural. Am spus-o de mai multe ori că sunt două tipologii umane dominante: cei care știu ce e de făcut, dar nu-s capabili să facă și cei cărora trebuie să li se spună ce să facă și care chiar sunt capabili să facă ceea ce li se cere. Există, desigur, și tipologia celor care știu ce trebuie făcut și pot face asta. Aici e întreaga tagmă a profesiilor liberale.

Prima categorie, a celor care știu ce e de făcut compune tagma antreprenorilor. Nu trebuie să doar o viziune, ci și curajul de a o pune în aplicare, să știi să-ți asumi riscurile, să treci prin foc și sabie prefăcându-te că nu simți nimic. Dacă nu sunt ăștia, ceilalți mor de foame. 

Asta nu înseamnă că cea de-a doua categorie - care-i și cea mai numeroasă - e compusă din proști. Mulți antreprenori au imaginea aceasta, dar aceia sunt antreprenorii care, de cele mai multe ori eșuează. Cei mai buni experți nu-i găsești printre antreprenori. Antreprenorii sunt superficiali, caută scurtături, fac totul pe repede-înainte. Adevătații antreprenori înțeleg bine valoarea oamenilor pe care-i recrutează și știu foarte bine că, de foarte multe ori,  sunt inferiori angajaților lor. 

Aud numeroase critici la adresa „patronilor” mai mici sau mai mari. Aud că unii sunt nesimțiți. Totuși, nimeni nu ia taurul de coarne să recunoască o chestie logică: se află în firma respectivă pentru că a acceptat asta. La urma urmei nu ești legat de glie, poți oricând să pleci. Mai mult, atunci când te angajezi o faci ca un adevărat om de afaceri; diferența e că tu îți vinzi munca brută, în timp ce instituția la care activezi(sau patronul dacă-ți sună mai bine așa) ți-o cumpără. Mai nimeni dintre angajați nu înțelege trocul acesta: când te angajezi îți vinzi munca. Dacă ar înțelege bine asta poate că n-ar mai avea multe dileme carte acum persistă la modul aberant. 

Să trecem acum la „ura de clasă”. Angajatul își urăște angajatorul. A cui e vina? Atâta timp cât nu te-a obligat nimeni să vii acolo, cât nu te ține nimeni cu forța, ura este o prostie. Poți fi nemulțumit pentru că salariul e prea mic. Dar în altă parte obții mai mult? Oups, se pare că ai o problemă: cu atât se plătește munca ta, adică marfa pe care-o pui la bătaie. Dacă vinzi mere în piață te adaptezi pieței. Nu poți vinde merele cu 1000 lei/kg dacă prețul mediu e de 1 leu pentru simplul motiv că nu ți le cumpără nimeni. Așa e și cu locul de muncă. Degeaba ai pretenții pentru că ăla e prețul, n-ai cum să iei mai mult! Întâmplător oamenii mei câștigă cu mult mai mult decât media. Dar asta nu se întâmplă pentru că-i plătesc mai mult, ci pentru că au productivitate mai mare, productivitate pe care o plătesc. Și, mai mult, mă asigur ca oamenii mei să aibă toate condițiile pentru a avea o productivitate superioară. De ce? Pentru că e reciproc avantajos: ei au venituri pe care nu le pot avea în altă parte, eu am profit main mare. E simplu. 

Așadar, în ceea ce privește ura de clasă, cred că e o prostie fără sens. Cum o prostie fără sens e reprezentată de speranța unora că o uniformizare socialist-comunistă ar rezolva problemele. Aiurea, nu rezolvă nimic. Niciodată un om care nu are „virusul antreprenorial” nu va fi capabil să conducă eficient o unitate, la fel cum niciodată un antreprenor nu va fi un angajat bun. Pune-mă pe mine să lucrez la program și o să vezi cum arată cel mai prost angajat al mileniului. Nu pot, pur și simplu m-ș sufoca.

Există un exemplu chiar mai relevant: China. În timpul lui Mao au murit de foame pe altarul socialist-comunismului. Când și-a dat drumul China? După ce a implementat mecanismele de piață. Au înțeles atunci pe deplin diferențele dintre cele două tipologii și cum pot câștiga din asta. Ceea ce face China remarcabil - și nu se vede în „democrațiile” noastre - este lupta împotriva polarizării sociale. Iar asta se poate face fără a utiliza tehnici imbecile. Chinezii au înțeles bine că nu dăunează nimănui existența  oamenilor bogați atâta timp cât nu ai sărăcie în țară. De fapt aici e meritul socialismului chinez: știe să combată eficient sărăcia, fără a dăuna mediului economic. 

Doar că ne-am îndepărtat de subiect, astfel încât acum trebuie să revin răspunzând întrebării din titlu. De ce are dreptate? Pentru că, pur și simplu, tu te afli în bătătura lui, punând umărul la îndeplinirea viziunii sale. Dacă nu-ți convine lasă-l  să moară! Dacă tu pleci și nu mai vine altcineva în locul tău, atunci acțiunea ta îl va convinge că face prost ceea ce face și-o va lăsa moale cu nesimțirea. Dacă însă își găsește pe cineva care e mulțumit cu locul acela de muncă înseamnă că tu ai o problemă. 

De asemenea, nu te oprește nimeni să devii tu antreprenor. Așa cum am spus, nu-i foarte complicat, dar trebuie să te schimbi destul de mult și să intri în pielea asta. Nu-i imposibil. Părerea mea e că e simplu și acesta e motivul pentru care am tot deschis seria articolelor similare acestuia. Doar că, de fiecare dată când aduc vorba și când spun ce trebuie făcut, apar cârcotașii care-mi spun că nu-i așa, că mănânc eu rahat, că nu se poate s.a.m.d. Dacă ești dintre ei, atunci prețuiește-ți poziția ta actuală și caută să devii bun  în domeniul tău. Și nu în ultimul rând ai grijă să nu te transformi într-o problemă pentru toți cei care încearcă să facă ceva.

Despre ce e vorba? E principala problemă de care mă lovesc, anume „tipologia sindicalistului”. Există printre angajați unii care sunt sub-mediocri, dar care au pretenții. Și, culmea, au pretenții inclusiv pentru alții. Ăștia sunt sindicaliștii. Veșnic nemulțumiți, veșnic mâncători de rahat, aparent revoltați, dar gata să pună botul instantaneu la o ticăloșie dacă le iese ceva din asta. Problema e că pe ăștia nu trebuie să-i angajezi deoarece e imposibil să-i mulțumești. Și, în plus, provoacă haos în colectivele în care apar. Nu i-am înțeles niciodată și de aceea consider că baza pregătirii antreprenoriale constă în detectarea acestei tipologii. Dacă în cazul angajatului onest se găsesc numeroase chestiuni în care are dreptate - și trebuie să se corecteze chestiunile pe care le semnalează! - în cazul „sindicalistului” efectiv niciodată nu are dreptate, iar toate ideile sale sunt aberante. 

Și-acum trebuie să pun punct articolului pentru a vă permite să-mi transmiteți înjurăturile de rigoare. Dacă însă sunteți onești, veți înțelege că am dreptate și veți privi cu alți ochi firma la care lucrați. Și, în final, credeți-mă că e mult mai bine să lucrezi la o companie mică, în care vocea ta e auzită uneori până la cel mai înalt nivel decât într-una mare în care mediul depersonalizat te copleșește. Atât pentru azi.