Gânduri

Ieri l-am văzut pe moroiul de la Kiev așteptat cu toată pompa de Plăvan și de Ciolacu. O chestie care-i sfidează pe cei aproximativ 60% dintre români care se opun Ucrainei în actualul conflict. Paiațele de la putere însă execută exact ceea ce le cer stăpânii. Și execută fără să se sinchisească. De ce?

Explicația e simplă. Hai să ne imaginăm că România ar fi băgată în războiul actual din Ucraina. Nu e un scenariu imposibil. Oricând se poate întâmpla asta, mai ales acum, când Ucraina are o teribilă foame de trupe. Să presupunem că în seara aceasta s-ar da ordin de încorporare generală. Ce-ați face? Mulți au răspunsul servit: „Aș fugi din țară!”. Canci, tovarăși, or fi ăia de la butoane proști, dar voi îi credeți prea proști. Cine nu s-ar gândi că, într-un astfel de scenariu, România s-ar goli pe jumătate? Așa că scoateți din ecuație povestea asta, astfel încât repet întrebarea: ce-ați face? Vă spun  eu: ați încerca să vă fofilați și, dacă n-ați reuși - așa cum se va întâmpla în cazul marii majorități - vă vei duce cu speranța că o să scăpați teferi. Aiurea! O asemenea speranță vă va însoți până când veți ajunge în bătaia puștii inamice, iar după speranța se va dilua în lacrimile vărsate de apropiați. Ăsta e războiul! Știați de la început, dar v-ați complăcut deoarece, în final, ați dat vina pe „soartă”. Gândiți-vă că vă aflați în momentul nefast care începe imediat după ce-ați fost ciuruiți, când încă mai aveți puțină cunoștință. Ce-ați spune atunci: s-ar fi putut face ceva la început?

Despre asta e vorba. V-am arătat mecanismul ucigător de care au profitat mereu stăpânii de sclavi: „asta-i soarta, e implacabilă, trebuie să ne supunem!”. Sădind o asemenea credință în sufletele slabe, ei reușesc să facă absolut orice pe lumea asta.

Iată venit momentul în care vă voi pune în fața unui scenariu mult mai ușurel: se schimbă banii. Pentru că suntem în secolul XXI, cei de la vârf vor propune o monedă strict electronică. Asta e, așa se consideră că e cel mai facil. Ce faci? Ai familie, copii, desigur că o accepți, nu-i așa? Nu-mi răspunde pentru că știu mai bine. Doar că, după ce-ai acceptat, se va spune că din  rațiuni de securitate trebuie să ți se imprime un cod pe tine. Unul discret, undeva pe mâna dreaptă sau pe frunte, exact cum scrie la Carte. Te întreb iar: ce faci? Desigur, te vei fofila, îți vei spune că e de neacceptat. Îi vei vedea pe cei care și-au pus semnul că acum „sunt liberi”. Pot merge peste tot, pot cumpăra orice și, culmea, la prețuri mult mai mici decât tine! Pentru voi, ăștia medievali, mai sunt disponibile câteva magazine, dar cu prețuri cocoșătoare deoarece, nu-i așa?, întreținerea banilor cash din altă epocă e scumpă. Apropiații se uită la tine ca la un ciudat. „Gașcă, azi ieșim la bere! Să-mi dați acceptul să vă iau din wallet câte x bani pentru rezervare!” Te tragi de-o parte. Ție din ce să-ți ia? Te cheamă ăia de la Personal să-ți spună că au crescut comisioanele de procesare a cash-ului deoarece așa e legea. Tu ce faci, accepți noile comisioane? Fata simpatică de-acolo are grijă să-ți strecoare că „asta e o prostie conspiraționistă. Nu mai suntem în Evul Mediu! Uite la câte chestii gratuite poți avea acces și uite cât de ieftin e totul pentru cei cu ștampila”. Ești pe dinafară. Se-aude că vor băga restricții prin oraș: cei fără ID nu mai au voie noaptea. Din rațiuni de securitate, desigur. Ăia merg la bere, se pot întoarce când vor ei. Tu? Nimic, stai precum șobolanul. 

Devine obsesiv. Încep rudele să te întrebe: „TU CE FACI?”. Ai copii de crescut, îți spui, n-ai cum să mai reziști, așa că o faci și pe-asta. Doar, uite, nu e totul deloc rău. Cei chipați sunt „liberi”, tu ești în lanțuri. Sună cunoscut? Nu mă contrazice. Fix așa se va întâmpla. 

Dacă tot ai chef să mă contrazici îți voi spune că te-au ținut ca pe animal în casă, că ți-au impus restricții pentru o boală cvasi-banală. O boală la care nu simți mai nimic astfel încât doar analizele îți spun dac-o ai sau nu. Nu tu, ci o lume întreagă a fost ținută în loc. Și tu ai făcut la fel. De ce? Pentru că asta-i soarta!

Soarta e un termen vag, complex și de neînțeles. Eu sunt mai egoist de felul meu și prefer să nu las soarta să-mi fie dată, ci să mi-o fac singur. Cârcotașii îmi spun că asta nu mă salvează, că de fapt soarta mea e tot aia, doar că mă auto-iluzionez eu că sunt singurul care ia deciziile. Mă rog, pot fi infinite interpretări. Doar că eu consider că POȚI să-ți desenezi singur viața. De fapt, mai mult, e natural să-ți faci singur viața. Ar fi de-a dreptul absurd să fii o păpușă care execută un rol pre-scris și mulți se iluzionează cu iluzia asta, lăsându-se în bătaia vântului. 

Zilnic întâlnesc ambele categorii de oameni: atât cei care se consideră stăpâni pe destinul propriu, cât și cei care consideră destinul ca pe o fatalitate. Nu știu care-i varianta mai bună, dar ceea ce observ e o anumită seninătate în rândul celor din prima categorie. Ceilalți sunt fataliști, veșnic triști, trăind ba în trecut, ba în viitor. 

Nu vreau să mă transform în profesor, dar poate vă gândiți mai bine la ceea ce v-am spus azi și, cine știe, data viitoare când voi mai trece printre voi, voi vedea ceva mai multă lumină în ochi. Și ceva mai multă tulburare în ochii celor care se consideră stăpâni de sclavi. E o speranță.