Ai cui sunt banii din care ți se plătește salariul?

Rămân surprins când constat cum societatea este artificial ruptă în două pe teme care nu au absolut nicio miză. Problema salariului, mai precis a cui „proprietate” este, e una pe cât de sterilă, pe atât de gravă. Culmea, această problemă a stat la baza unor ideologii tembele. Să luăm așadar la analizat povestea.

Când se plătește un salariu, cele două „școli de gândire” văd treburile diametral opus. Pe de o parte salariatul spune că banii aceia i se cuvin și că sunt un simbol al „păcălirii” sale de către patron. Cu alte cuvinte, mulți salariați ao o viziune absolut marxistă în momentul în care consideră că raportul lor de muncă e un jaf pe care-l practică patronul. De partea cealaltă, patronul spune că banii aceia sunt „ai lui”, iar faptul că-i plătește salariatului banii e un semn de clemență din partea sa.  

Orice om suficient de informat râde în fața ambelor opinii care sunt cât se poate de aberante. Însă, persistența dilemei creează tensiuni și distorsiuni. De fapt care-i adevărul?

O să pornesc de la salariat. Când înjură patronul, nu are dreptate deoarece nu are habar ce înseamnă - pentru cei mai mulți dintre investitorii onești - virarea salariilor. Cu cât ai mai mulți salariați te apasă o responsabilitate pe care nu o poți înțelege decât dacă te afli în pielea celui care trebuie să asigure fondul de salarii. De asemenea, legea cauzalității ne spune că dacă nu ar fi existat acel „patron mizerabil” care să aibă inițiativa, nici locul de muncă al salariatului nemulțumit nu ar exista. Așadar, înainte de a înjura „patronul chiaburizat”, ar trebui să conștientizezi rolul său adevărat în toată ecuația acelui loc de muncă. Mai mult, dacă salariul pe care-l încasezi nu e rezultatul unei negocieri sau dacă nu ești mulțumit de el, dar știi că nu ai nicio șansă să ceri mai mult, înseamnă că e inflație în piață de ceea ce prestezi tu. Ești la fel ca țăranul care are roșii la vânzare și se trezește cu piața plină de roșii. N-are ce face, le vinde la prețul pieței și, dacă simte că nu poate altfel, trece pe o altă producție. La fel e și cu meseria sau salariul tău.

Acum nici punctul de vedere al „patronilor radicali” nu este nici măcar apropiat de adevăr. De fapt, spre deosebire de muncitorii care nu prea au loc de întors, viziunile patronilor de acest tip au rolul de a otrăvi societatea. Și, mai mult, semnalizează la vedere cât de rudimentari sunt unii oameni care-și zic „de afaceri”. De altfel, cu asemenea oameni, nici nu te mai miri de ce avem de-a face cu atâtea falimente. E cât se poate de evident că nu patronul dă salariul din banii săi! Asta e prostia cea mai sforăitoare pe care-o poarte spune cineva. Firma nu e patronul chiar dacă acela deține 100% din acțiunile firmei! Asta nu înțeleg unii și de la înțelegerea acestui aspect ar putea rezulta un mediu economic sănătos. Firma e o entitate absolut diferită de patron. Îi rog mult pe cei care au firme să-și repete zilnic chestia asta. Firma e o persoană juridică, diferită de patron care e persoană fizică. Pentru mulți chestia asta e banală, dar sunt mult mai mulți cei care nu conștientizează acest aspect. Ce înseamnă diferența dintre cele două persoane? Înseamnă, în primul rând, faptul că buzunarul celor două entități nu e comun. Aud foarte mulți indivizi care vorbesc despre cum „scot bani din firmă”. Oameni buni, e o aberație! Din firmă, un acționar poate scoate bani în două feluri: ori sub forma dividendelor, ori sub forma salariului(dacă ești angajat al acelei entități). Desigur, mai există metode prin care se scurg banii firmei către acționar. De exemplu sub forma mașinilor achiziționate pe firmă și utilizate de familie s.a.m.d. Mă rog, nici statul nu trebuie să fie penibil și să intervină în aceste mici scăpări, dar dacă te apuci și-ți iei o mașină de peste 40 000 EUR din banii firmei, statul ar trebui să intervină prin instituirea unor taxe serioase pe lux. În acest fel banii firmelor ar avea ceva mai multă relevanță economică și ar fi mult mai puțin canalizați spre satisfacerea unor penibile instincte primare.

Privind din acest punct de vedere, înțelegem că banii din care se plătesc salariile nu sunt ai patronului, ci ai firmei, care firmă e ceva absolut diferit de patron. Patronul poate fi administrator în acea firmă, dar banii nu sunt ai administratorului. Cât de penibil ar fi ca, la fiecare factură emisă de un furnizor de materie primă, patronul să se tăvălească pe jos deoarece plătește „din banii săi”. Nu, idiotule, nu-s banii tăi, ci ai firmei. Iar firma are niște obligații pe care trebuie să și le îndeplinească. E simplu. Banii cu care plătești factura de materii prime rezultă dintr-o obligație de plată a firmei. La fel și salariile. L-ai luat pe omul ăla la tine în firmă pentru că firma are nevoie de el. De aceea, dacă-l pui pe omul ăla să-ți zugrăvească în casă și-l plătești din banii firmei se numește evaziune fiscală. E simplu ca bună ziua. 

Partea proastă e că la noi nu se conștientizează aceste chestiuni de bază. Dacă ar înțelege atât salariatul cât și investitorul care anume le sunt pozițiile, tensiunile inutile nu ar mai exista. Însă, pentru asta, inclusiv statul ar trebui să se implice, atât la nivel educațional, cât și la nivel practic. Am spus-o de mai multe ori: România nu are decât o singură șansă, iar acea șansă e educația antreprenorială. Aceasta e utilă atât celor care au inițiativa, cât și celor care sunt angajați.