E fals să crezi că și de data aceasta va fi la fel

Știți care-i misterul anului pe care-l trăim? V-am povestit de atâtea ori despre ciclurile istorice care se concentrează acum, despre picajele și excesele care se văd cu ochiul liber, despre dezechilibrele absolut imposibil de crezut și despre atâtea alte probleme vizibile cu ochiul liber. Când le expun, arătând cu degetul spre SUA, idioții utili mă fac pro-rus. Alții care mă citesc, îmi reproșează că aceleași acțiuni - sau unele similare - se petrec și dincolo de cortină, spunându-mi că, „uite, tu te uiți doar într-o parte, n-ai ochi și pentru problemele celorlalți. Nu cumva e un blat?”. 

De fapt, privitul către SUA are miza sa, pe care o veți înțelege în scurt timp. De asemenea, veți înțelege și de ce mă privesc unii cu suspiciune, spunând că aș fi pro-rus sau pro-chinez. Ceea ce ar trebui să înțelegeți înainte de toate este că a privi în termeni de galerie, alegându-ți un preferat despre care crezi că va veni și va schimba totul în bine, este absolut fals deoarece nimeni nu mai poate schimba nimic. Există doar un singur actor care va schimba radical absolut totul: haosul!

Ca să înțelegem ne vom întoarce cu câteva mii de ani în urmă, mai precis în anul 417, pentru a cunoaște un poet al vremii, pe numele său Rutilius Claudiun Namatianus. În toamna acelui an, Rutilius călătorește de la Roma în Galia și-și scrie poemul care l-a făcut cunoscut: De reditu suo. Ar fi multe de spus despre poeții vremii, dar eu l-am ales pe Rutilius deoarece întruchipează spiritul epocii sale. Ceea ce ne spune el ar trebui să ne miște teribil. El apreciază că „Roma conduce deoarece merită să conducă, întrucât a pus toți oamenii sub o singură lege”. El ne reamintește că Roma e Cetatea Eternă, care se salvează indiferent de atacurile care au loc asupra ei ca efect al măreției construcției sale, a regulilor universale. Roma, pentru Rutilius, este „cea mai frumoasă regină a lumii, lume care-i aparține”, „mamă a oamenilor și a zeilor” s.a.m.d. Roma este o construcție imposibil de distrus deoarece toată lumea trăiește ritmul Romei, are legea Romei în constituția sa. Vă puteți imagina că ne aflăm la doar câțiva zeci de ani de ireversibila distrugere a Romei, de intrarea definitivă în istorie a ceea ce știm a fi fost „Imperiul Roman”?

Acum, cu foaia de parcurs în față, stăm și ne întrebăm dacă nu cumva Rutilius a fost vreun nebun al vremii căreia opera sa i-a supraviețuit întâmplător . Nu, nu-i așa! Însă ceea ce e sigur e că Rutilius a fost ultimul poet al Imperiului Roman. DE ce totuși, în ciuda problemelor epocii, era atât de exaltat? Explicația e cumva absolut banală: Rutilius credea - asemeni contemporanilor său - în ceea ce se numește „spiritul Romei”; oricât de atacată ar fi fost Roma, spiritul său - credea poetul - e făcut să supraviețuiască. Ce anume era atât de măreț încât un om cu capul pe umeri să creadă așa ceva? Dincolo de ceea ce știm, Roma era măreață deoarece adusese oamenii sub același acoperiș. Aceeași lege, simplă și eficientă, era aplicată de la un capăt la celălalt al Imperiului. Aceiași bani îi foloseai peste tot în Imperiu. Aveai servicii care funcționau impecabil de-a lungul și de-a latul său. Era o siguranță și o domnie a legii care era încălcată doar din când în când, atunci când mai năvălea câte un barbar. Doar că Rutilius vedea că, după fiecare astfel de invazie, legea se restabilea. Mai mult barbarii, oricât de barbari ar fi fost, preluau din mers elemente de cultură și civilizație romană. De ce? Pentru că era o cultură măreață, șlefuită în timp, o civilizație optimizată de-a lungul atâtor secole. Cum să nu poți să crezi că așa ceva se va prăbuși brusc? La urma urmei, Roma însemna vinul grecesc în amfore dus de vase peste tot în Imperiu, stridiile conservate în butoaie cu apă de mare care ajungeau până la actuala Vienă, însemna minele Spanie și câte și mai câte minuni. Era o mașinărie care funcționa impecabil. 

Revenind în prezent, observăm aceeași stare de spirit. Cum ar putea cineva să creadă că peste foarte puțin timp, ceea ce acum e banal, va deveni imposibil? Dacă v-aș spune că pentru a călători din România în Grecia vei avea nevoie de o armată, veți spune că sunt nebun! Sau că, a viza să faci „ocolul pământului în optzeci de zile” va fi ceva de domeniul fantasticului absolut. Și, poate chiar, a contacta pe cineva dintr-un oraș apropiat va deveni o provocare aproape imposibilă! Cum adică, lumea aceasta mică se poate mări din nou? Imposibil!, veți spune arătându-mă cu degetul. Sunteți siguri?

De fapt, la momentul actual nu putem ști cu exactitate ceea ce va rezulta, însă trebuie să fim conștienți că absolut tot ceea ce vedem se va fărâmița asemeni unui glob din sticlă peste care calci din neatenție. Brusc, acea suprafață incredibil de fină și de o rotunjime perfectă se transformă în milioane de cioburi fine, imposibil de repus împreună. Așa mor imperiile, alături de întreaga lor cultură și civilizație. În timp ce acum ți se pare imposibil ca perfecțiunea construcției să fie învinsă de ceva, după petrecerea „incredibilului eveniment” ajungi să te întrebi „cum de era posibilă funcționarea lumii în trecut?”.

Aici e micul element neînțeles de lumea care trăiește sub vrajă. În realitate, absolut tot ceea ce vedem în fața ochilor este o formă de vrăjire a lumii. Lumea funcționează exact ca un spectacol de iluzionism, în care controlul este deținut de iluzionistul de pe scenă. Acesta știe doar un singur lucru, anume distragerea atenției publicului dintr-un loc, pentru a-l uimi cu următoarea sa acțiune. E lumea lui Alice în țara minunilor. Inițial e fascinant: iepurele care iese din joben, cârpa care se transformă în baston, inelele metalice care sunt ba despărțite, ba înlănțuite sub „mâinile vrăjite” ale iluzionistului s.a.m.d. Oricât de fascinant ar fi un asemenea spectacol, la un moment dat se termină. Iluzionistul își epuizează puterea de a inspira, iar viața revine la normal. La fel e și cu „minunata regulă care i-a pus pe toți sub același acoperiș”.

De fapt, de ce mă uit mereu la SUA, de ce vă arăt aproape obsesiv toate nebuniile care se petrec acolo și care sunt absolut incompatibile cu „măreața regulă care ne reunește pe toți sub umbrela sa”? E normal deoarece de-acolo se dă ora exactă, iar când mecanismul central se strică, e prăpăd la periferii. Cum îmi poți pretinde mie ca individ să restitui datoriile în condițiile în care tu, ca țară, ți-ai făcut o foaie de parcurs, o politică de stat din împrumuturile perpetue care nu se restituie niciodată? Cum îmi ceri mie să-mi cenzurez poftele în condițiile în care tu, ca țară, hăpăi cu nesaț orice-ți place din lumea asta, pretinzând că nu trebuie să dai socoteală nimănui? Nu mai insist, ați tot citit pe-aici și, probabil, ați înțeles care-i treaba. 

„Dar de ce și ceilalți fac la fel? De ce ajung să respecte Regula Imperiului? Oare nu sunt parte a unui blat?” - iată următoarea întrebare pe care vă pregătiți să mi-o adresați. Dar oare Alaric de ce respecta „legea romană”? Făcea asta în ciuda faptului că acțiunile sale, de fapt, distrugeau Roma. Avea Alaric vreun blat cu împărații romani? Culmea, el a fost cel care l-a pus pe Attalus, ridicând asediul Romei după alegerea acestuia. Asediu pe care, în urma neînțelegerilor, l-a reluat, cucerind în final Roma, dar tratându-i pe locuitori bine(în spiritul aceleiași unice reguli romane). Oare ce motive mai avea Rutilius să mai creadă în imuabilitatea Romei? Fac o paranteză aici rugându-vă să vă vizitați mai cu spor țara. De exemplu, când mergeți în Deltă, dați o fugă până la Dunavățu de Jos pentru a căuta să vă apropiați de locul nașterii lui Alaric. Dacă cineva vă obtenebrează istoria nu înseamnă că trebuie să acceptați voluntar actul criminal, ci că trebuie să faceți un efort pentru a vă redescoperi identitatea! Revin la subiect. 

Abia acum putem intra în esența problemei. Vă imaginați totuși că dezastrul căderii Romei sub atacul lui Alaric se petrecea în 410? Oare de ce Rutilius era atât de încrezător după un asemenea eveniment care arăta lumii întregi fragilitatea extremă a „Cetății Eterne”? Ei bine, e un alt fenomen pe care-l vedem în prezent. Roma trăise atâtea crize cărora îi supraviețuise încât orice nouă criză era „o altă criză”, care avea să se rezolve exact ca celelalte de până atunci, depășindu-se momentul critic printr-o înțelegere rezultată în urma unei negocieri. De ce se întâmpla așa? Pentru că tuturor le era frică să nu se dărâme ansamblul întrucât toți ar fi avut de pierdut. 

Acum înțelegem de ce se petrec așa-numitele „blaturi” ale prezentului. De ce nu pică dolarul în condițiile în care toată lumea e conștientă că valoarea sa e zero, că e o minciună de proporții istorice? Nu e ciudat că „dușmanii absoluți” ai Washingtonului nu fac niciun efort pentru a sparge balonul de săpun reprezentat de dolar? Ba da, pentru un observator situat în afara fenomenului e ciudat, dar pentru cei care-s implicați direct nu e deloc ciudat. Ce ar însemna căderea dolarului? Nici mai mult nici mai puțin decât căderea împreună și a dușmanilor SUA. Își permite China să piardă exporturile? Ce face cu imensa masă de muncitori? Ce le dă de mâncare? Dar Rusia? Rușii sunt mai izolați de dolar, astfel încât pentru ei n-ar fi probleme, nu-i așa? Citeam un raport din care rezulta că Rusia a reușit să-și facă o rezervă internațională de aproape 300 miliarde de dolari!!! E vorba de banii pe care i-a încasat după blocarea rezervelor sale valutare! Așadar, la ora actuală, sancționata Rusie a reușit să-și facă o rezervă valutară de dimensiunea celei pe care o are blocată!!! Și asta doar din afacerile pe care le-a făcut DUPĂ începutul conflictului din Ucraina! Iar Rusia, din punct de vedere oficial, e izolată de dolar. Păi dacă Rusia ar pierde echivalentul a 600-700 miliarde de dolari din prăbușirea monedei americane, cât ar pierde China? Și poate că nu pierderile financiare sunt importante, ci întreaga infrastructură financiară. Faptul că, indiferent unde sunt eu în lume, pot suna la contabilitate să-mi vireze de urgență o sumă de bani și banii aceia îi văd în cont înainte de a închide apelul, ține de infrastructura financiară. Care, dacă se prăbușeșete, trage toată lumea în dezastru.

Înseamnă cele anterior enunțate că dolarul nu va pica și vom continua să mergem perpetuu într-un scenariu precum cel pe care-l trăim? NU, sub nicio formă! Ceea ce se întâmplă acum e total diferit de ceea ce am văzut până acum. Dacă aveți impresia că „istoria se repetă”, puteți avea dreptate doar dacă vă raportați la evenimentele terminale din istorie. Sub nicio formă criza care urmează nu va fi similară crizelor cu care ne-am obișnuit în secolul 20 sau la începutul anilor 2000. De aceea și întârzie atât. E cu totul altceva, mai precis o criză de sistem. Ce înseamnă de sistem? Una în care elementele sistemului nu mai reușesc să funcționeze coordonat, în care totul merge aberant și disonant. De exemplu, e ca și cum la mașină cutia de viteze ar funcționa, dar n-ar mai schimba viteza din cauză că s-au tocit pinioanele, motorul s-ar învârti, dar n-ar fi capabil de un efort prea mare din cauza uzurii componentelor sale interne, iar roțile ar fi capabile să se învârtă, dar rulmenții sunt ruginiți. Poate că o asemenea mașină mai merge, dar când pică, pică definitiv. Probabil nu e cel mai fericit exemplu, dar înțelegeți ce-am vrut să spun. În cazul sistemelor sociale, treburile se petrec mult mai dur, similar fragilelor globuri de sticlă ale pomului de Crăciun.  

De ce stagnează situația și de ce dușmanii nu dau lovitura de grație? Dușmanii actuali ai Americii sunt precum Alaric; chiar și când dau lovitura, de fapt ocrotesc Imperiul. Dacă Rusia câștigă în Ucraina, doar umilește SUA și, cel mult, poate determina dizolvarea NATO și schimbări masive în interiorul sistemului politic american. Cam la fel cum au făcut americanii cu URSS. Însă asta nu înseamnă că Imperiul pică. Imperiul înseamnă legea-umbrelă, aplicabilă d-a lungul și de-a latul lumii, înseamnă ONU, dreptul internațional, cursurile de schimb, bursele de mărfuri, infrastructura, alegerile libere s.a.m.d. Acestea toate ne fac să rostim cu frenezie, asemeni lui Rutilius că „SUA pot muri, dar legea unică, cea sub care stăm toți, va persista mereu”. Legea unică fiind sistemul, adică actuala modalitate de organizare a societății. Și, de fapt, fix aici e fantasma, fix aici e disfuncționalitatea majoră, fix sistemul este motorul gripat care nu mai face față prezentului și e atât de impotent încât nu se poate gândi la un înlocuitor al său pentru viitor. Sistemul în care ne aflăm e asemeni dictatorului bătrân care nu și-a asigurat succesiunea. Rezistă, așa ramolit și înțepenit cum e, dar rezistă într-un soi de inerție, combinată cu o complicitate a aparatului său, la fel de anchilozat. Acesta e momentul în care ne aflăm: un balon umflat la maxim deoarece asta a fost soluția găsită pentru a fi peticită situația, un balon căruia-i lipsește un mic ac pentru declanșarea celei mai mari explozii a istoriei. 

Acest gen de evenimente vine întotdeauna pe neașteptate și consecințele sunt atât de bruște încât, vorba nulității Turcan, „te culci viu și te trezești mort”.