Scoate stângismul din tine și începe să trăiești!

Probabil cea mai mare problemă a noastră este cauzată de falsele valori care ne-au fost introduse prin educație. Puțini sunt capabili să depășească sfera de fier pe care ți-o circumscrie educația, astfel încât marea majoritate pică în capcana unei vieți banale. Și nu doar banale ci, de-a dreptul auto-distructive. Viermele care ne este introdus în mod pervers este cel al stângismului, acea ideologie strâmbă, absolut nenaturală și ilogică. Iată de ce azi încerc să vă dau o posibilă rețetă a fericirii care nu presupune decât un minim de bunăvoință. 

Să începem cu începutul, s-o luăm de la zero, anume de la egalitarism. Așa ceva nu există. Stângiștii spun că oamenii sunt egali, ceea ce e o imbecilitate maximă. Ieși pe stradă și vezi: oameni grași, slabi, strâmbi, zvelți, cocoșați, mândri, îmbrăcați frumos, modești sau zdrențăroși s.a.m.d. Sunt o infinitate de combinații în urma cărora ne rezultă diversitatea care face lumea fascinantă. Plăcerea vine din diversitate, nu din uniformitate. Stângiștii nu împărtășesc asta, ci se amăgesc cu „egalitarismul”, ajuns un soi de panaceu pentru clasele inferioare. Dus la extrem, ajunge la forme absolut imbecile. În comunismul nostru de dinainte de 1989, avem exemplele tenișilor de Drăgășani care deveniseră un soi de modă între adolescenți. O mizerie de încălțăminte ieftină, făcută din cauciuc și cârpă, ajunsese marfă care se dădea „pe sub mână”. La coreeni avem acum geaca groasă cu vatelină, o mizerie care e la mare preț. Iar stângiștii din zona globalistă au patentat moda sărăciilor ca ceva de mare trend. Gumarii Crocs, tenișii Converse sau blugii - pantalonii de văcar american - au ajuns standardele modei actuale. Într-un magazin am văzut la mare cinste cizme de cauciuc precum cele pe care încalță țăranii când trebuie să meargă prin noroaie. Toate acestea sunt manifestări ale egalitarismului, al cărui rol este tragerea în jos a personalităților pentru a-i aduce pe toți la o oarecare uniformitate.

Următoarea idee falsă este aceea că ești dator cu ceva. Aiurea, odată ce te-ai născut nu poți fi dator decât părinților tăi și lui Dumnezeu. Inclusiv Dumnezeu, prin liberul arbitru, îți dă libertatea de a nu-i fi dator. Având în vedere asta, e clar că nu ai și nu poți să ai nicio datorie față de vreo altă entitate. „Contractul social” este o aberație, o invenție care a devenit un fel de axiomă. Nimic mai fals: nu există nicio obligație de-a ta față de entitatea abstractă numită „stat”. Ceea ce face educația, este sădirea ideii false că trebuie să plătești ca să trăiești și că nu poți să te separi. Să vă dau un exemplu pe care l-am mai dat în trecut: dacă am muncit și mi-am cumpărat o palmă de pământ, nu pot să mă retrag din societate și să trăiesc pe baza a ceea ce produc deoarece societatea nu-mi dă voie. Pentru acel pământ trebuie să plătesc impozite, iar dacă vreau să fac bani pentru a plăti impozitele, vânzând produsele pământului, trebuie să intru într-un alt hățiș legislativ, întrucât sunt obligat să plătesc alte taxe și impozite, cu toate că scopul meu teoretic este cel de a face bani strict pentru a-mi plăti impozitele. Distorsiunea aici este dată de faptul că, printr-un tertip, statul nu-ți dă posibilitatea să scapi de teroarea lui. De asemenea, dacă intri prea adânc în intestinele sale, căutând să faci ordine, statul se răzbună deoarece este o mașinărie abil gândită pentru a se auto-apăra de orice formă de justiție reală introdusă în corpul său.

Cumva, din ideea expusă în paragraful anterior se distinge și falsa credință că cineva ți-ar fi dator cu ceva, în principal statul. De fapt, ideea e cât se poate de simplă: cu toate că plăteșți niște taxe și impozite către stat, acesta nu-ți este dator, ci îți asigură niște servicii în anumite limite. De exemplu, dacă te îmbolnăvești de o boală al cărei tratament e foarte scump și nu se poate face decât în străinătate, cel mai probabil e să mori deoarece statul va face tot posibilul să nu plătească acei bani. Iar dacă tu n-ai bani să plătești singur, ghinion, vorba inutilului în funcție! La fel stau lucrurile și cu sistemul de asigurări în general. Cu toată că tu crezi că o asigurare „îl obligă pe asigurător față de tine”, în realitate îl obligă față de situațiile pe care le-a scris în textul contractului de asigurare și care nu sunt nici pe departe atât de rezonabile pe cât ai crede. Așadar, e mult mai sănătos să pornești de la premisa că nimeni nu-ți e dator, decât în limitele înscrise într-un contract clar. Mulți cred că, pentru faptul că dau o sumă consistentă de bani către sistemul de pensii se creează o obligație a statului față de ei pentru a le da „echivalentul sumei cu care au contribuit”. E fals. Singura obligație pe care și-a luat-o statul e să-ți ia banii pe care să-i redistribuie pensionarilor actuali, iar ție dea ceva când vei ieși la pensie. Acel ceva însemnând inclusiv o plată modică, pe care statul o poate reglementa printr-o lege contrară ție. Nasol, nu-i așa?

Absolut similar funcționează o altă falsă credință, anume că îi pasă cuiva de tine. Fals! În afara apropiaților - unde oricum treburile sunt discutabile - niciunui om sau vreunei instituții nu le pasă de tine. Sau le pasă în sensul în care vor să scape de tine atunci când ești la ananghie. Adevărul e că, în proporția cea mai covârșitoare, oamenilor le pasă de tine atunci când urmăresc un scop, cu alte cuvinte, dacă le iese ceva. Altfel, poți să mori că nimănui nu-i pasă!

Nu în ultimul rând, ideea că „împreună ne e mai bine”. E fals! Mai precis, aș spune că depinde de ce înseamnă împreună, ce înseamnă mai bine și, mai ales, pentru cine. Poate fi mai bine împreună atunci când e vorba de o asociere voluntară, nicidecum de una impusă. CAP-urile din vremea comuniștilor au fost niște idioțenii care au sărăcit atât țăranii, cât și statul. Țăranii au lucrat împotriva modelului deoarece li se luase pământul pentru a-l pune la comun cu trântorii satului, care nu aveau de niciunele și trăiau din mila țăranilor. A fost, probabil, cea mai mizerabilă și frustrantă situație în care au fost puși oamenii. De ce? Pentru că - spunea statul - „împreună ne e mai bine”. Aiurea, a fost un faliment al tuturor.

Sunt câteva exemple de stângism. Numărul lor este însă extrem de mare pentru a fi acoperit. Ca idee, orice chestiune care presupune un „bine comun” e un stângism care trebuie eliminat. Nu există bine comun! Există un bine individual care poate fi multiplicat. Binele comun presupune ca unii să renunțe la ceva pentru ca „tuturor să ne fie bine”. Un fel de „să se dea mai puțin ca să se ajungă la toată lumea”. Nu, tată, nu merge așa! Binele și răul sunt individuale, iar ceea ce e paradoxal e că, atunci când capătă valențe colective, efectul lor ajunge să se inverseze. 

Poate că acum vă întrebați ce anume mă face pe mine să cred că e mai bine să scoți aceste idei din tine, mai ales că ele sunt împărtășite pe față de societatea actuală? E simplu: rupându-te de artificialitatea lor, ajungi să trăiești în lumea reală. Trăind în lumea reală, fără false iluzii, îți trăiești viața ta, asumată, ajungând în acest fel să ai satisfacția unei vieți pe care ți-ai făcut-o tu, nu altcineva. Eliminând stângismul din tine ajungi să pui mâna pe frâiele vieții tale, iar de-abia de-aici începe normalul.