1 DECEMBRIE

A fi patriot nu înseamnă a te înfășura în tricolor, a purta un fular țipător sau a agita un steag. A fi patriot nu înseamnă a rosti discursuri sforăitoare sau a falsifica pozitiv istoria. Și, cu siguranță, nu înseamnă a te pune în ipostaze penibile, a striga „Ro-mâ-ni-a” ca la galerie. A fi patriot e diferit de toate acestea. E infinit mai complicat pentru unul care vrea s-o facă pe patriotul și infinit mai simplu pentru cel care e patriot.

Toate acestea pentru că a fi patriot e o stare firească a ta, ca ființă. E un fel normal de a trăi, care nu te scoate cu absolut nimic în evidență. Și asta pentru că știi că ești normal, că trăiești în normalitate. Doar că, spre deosebire de unii dintre cei cu care interacționezi, tu mai ai ceva care-ți dă o altă putere, care te face să te raportezi diferit la lume și la absolut tot ce se întâmplă în jurul tău. 

Toată copilăria ai simțit - chiar dacă ți-ai dat seama mai târziu - că lumea e a ta, că nimic rău nu ți se poate întâmpla. De aceea nu prea cunoșteai frică. Și chiar și atunci când ai început să conștientizezi sentimentul de frică, știai că e ceva care te protejează, o forță imbatabilă. Da, ai ghicit, părinții! Nimic nu e mai puternic decât un părinte care-și ocrotește copilul, iar tu știai asta. Și fix de aceea lumea toată era a ta. 

Ei bine, crescând, treptat te îndepărtezi de părinți pentru a-ți face rostul tău în lume. E normal, trebuie să iei întreg universul în piept, trebuie să-ți asumi responsabilități, să-ți propria cale prin lume. Atunci înțelegi pericolele și devii din ce în ce mai puternic. Însă, indiferent de puterea ta, de ceea ce ai face sau n-ai face, părinții stau undeva în proximitatea ta. Indiferent cât de departe ai fi de ei, cât de ocupat sau de epuizat ai fi, ei sunt lângă tine. Și-ți dau putere, indiferent dacă simți asta sau nu. 

Ei bine, imaginează-ți ce se întâmplă atunci când nu ai doar doi părinți, ci un număr copleșitor de mare de apropiați precum părinții. Și, cu siguranță ai, doar știi bine că nu doar părinții te-au protejat, ci și bunicii tăi. Dacă ai apucat să ai un străbunic, i-ai văzut probabil o mică lacrimă în colțul ochiului și ai perceput un sentiment, o rezonanță, în ciuda faptului că vă despărțea un hău. Nu știu dacă ai realizat ceva simplu, anume că fiecare om are doi părinți, patru bunici, opt străbunici, șaisprezece stră-străbunici  s.a.m.d. Sunt atât de mulți încât n-ai auzit de ei. S-au pierdut undeva în negura timpului. Dar ceea ce probabil nu ai conștientizat e că tu ești ecoul lor. Și-ar mai fi ceva. Sunt atât de mulți încât, dacă ne-am strânge toți dintr-o regiune sau dintr-o țară, am constata că suntem cumva rude. Și o știm fără să avem nevoie de demonstrații docte, doar de-a lungul și de-a latul țării vorbim aceeași limbă, avem cam aceleași idealuri, aceleași defecte, aceleași instincte.

Treceam întâmplător pe la periferia unui oraș italian. la un moment dat, când drumul se strâmta,  amdat peste o nebunie de mașini parcate alandala, făcându-mă să gândesc că e un haos de parcă am fi în România. Nici n-a apucat să-mi ajungă gândul pe buze că mi-a ajuns la ureche o muzică familiară, lăsându-mă cuprins de o stranie perplexiatte. Fără să-mi dau seama, ajunsesem în România! O groază de români care lucrau pe-acolo își făcuseră un obicei din a se întâlni la sfârșitul săptămânii în acel loc unde  mâncau împreună, vorbeau, schimbau impresii, dar, cel mai important, încingeau hore și sârbe așa cum fuseseră obișnuiți în țară. Brusc, fără să-mi dau seama, am simțit aceeași vibrație, parcându-mi mașina la fel de haotic pentru a putea să fiu parte a petrecerii. Cumva, acea îmbrățișare pe care o simți inconștient în astfel de momente este cea mai vizibilă și, în același timp, subtilă manifestare a patriotismului. Întrucât a fi patriot înseamnă a fi parte!

A fi parte din ceea ce e lângă tine e doar o parte. Atunci când ești patriot, față de instinctele acestea normale mai simți ceva, anume vocea pământului. Simți că fiecare bucată din țara ta e vie pentru că sub glia aia sunt înmormântați strămoșii tăi, a căror voce o auzi sau o percepi cumva. Știi că fiecare palmă de pământ a avut, de-a lungul vremii, un apărător al său, iar acel apărător a fost și este parte a familiei tale. Când ești patriot te simți nu numai pe tine, ci întregul șir de strămoși ai tăi. Ești mândru de faptele celor mai proeminenți dintre ei, simți că te înalți atunci când le readuci în atenția altora aventurile lor și modul în care, chiar dacă sorții păreau a li se opune, au întors voința vremurilor pentru a-ți face ție loc pe lumea asta.

De-aceea întotdeauna acasă e mai cald, de-aceea întotdeauna te întorci pe pământul țării tale. Chiar dacă nu simți, există o reverberație a strămoșilor care te cheamă acasă. Iar atunci când simți că ți s-a cam scurs timpul pe care-l ai pe acest pământ, chemarea devine și mai puternică, iar tu conștientizezi că TREBUIE să-ți petreci eternitatea între ai tăi. 

Patriotismul nu trebuie idealizat, nu trebuie hiperbolizat sau accentuat deoarece e mai mult de-atât. Patriotismul e starea firească de a fi a celui care vibrează împreună cu cei de-aici și, mai ales, cu cei de dincolo, a căror voce o aude, o simte. De-aceea patriotul nu are frică. E exact asemeni copilului care știe că are întotdeauna părintele protector în spate și că nimic rău nu i se poate întâmpla. În cazul celui care vibrează alături de ai săi, eternitatea iese din abstracțiune, iar viața lui se desfășoară firesc, aducându-i alături nu doar pe cei palpabili, ci și pe cei care-au fost. Cel care vibrează știe că nu e un simplu ecou, ci că e toți ceilalți care-i sunt înaintași. 

La mulți ani, române! La mulți ani, frate! 

Iarba rea din holde piară!

Piară dușmănia-n țară!

Între noi să nu mai fie

Decât flori și omenie!