Marțea trecută vă vorbeam despre ciclul de 45 de ani, practic încheiat. Ieri l-am ascultat cu surprindere pe Kevin Warsh, proaspătul nominalizat de Donald Trump pentru șefia Federal Reserve, vorbind despre același lucru. Iar ceea ce spune nu e puțin lucru, semn că jugul apasă tare. O să încep prin a vă expune pe scurt viziunea lui Warsh, pentru a trece apoi la discuția de fond.
Elementul de la care pornește el este reîntoarcerea la „Supply-Side Economics”(economia ofertei), spunând că „acesta este momentul nostru Reagan” pentru a trasa în acest mod o paralelă directă între situația actuală și reformele lui Ronald Reagan din 1981. Viziunea lui Reagan a fost tot una radicală pentru acel moment: reduceri masive de taxe, dereglementare și controlul strict al masei monetare pentru a opri inflația din anii '70. Viziunea lui Warsh este contrară. El consideră că actualul model al Fed(bazat pe stimulente monetare și „tipărire” de bani) și-a epuizat ciclul. Warsh propune o revenire la creșterea economică bazată pe productivitate, în special prin inovația AI și eliminarea barierelor birocratice, nu prin manipularea ratelor dobânzii.
Sfârșitul ciclului de 45 de ani(1981–2026) este adus în discuție obsesiv de către Warsh. Ciclul a început odată cu numirea lui Paul Volcker la Fed și alegerea lui Reagan. Este vorba despre epoca în care s-a pus capăt marii inflații și a început o perioadă lungă de scădere a dobânzilor și impulsionare a globalizării. Warsh argumentează că acest ciclu s-a încheiat într-un mod „vicios” după criza din 2008 și pandemie, ducând la o Fed prea puternică și o economie dependentă de datorii. Probabil veți fi surprinși să aflați că asta spunea subsemnatul încă de la criza din 2008! Dar, mă rog, pe vremea aia eu eram „nebunul conspiraționist”, ca și acum, de altfel.
Warsh vede anul 2026 ca pe un punct de cotitură în care Fed trebuie să devină din nou o instituție „restrânsă”, care să se ocupe doar de stabilitatea prețurilor, lăsând sectorul privat să conducă economia.
Și uite-așa ajungem la o temă ultra-interesantă: din punctul de vedere al lui Wash, inflația e alegere, nu accident! Nu-i nimic original aici, fiind în esență un citat din Friedman. Și, revenind la „momentul Reagan”, el sugerează că inflația actuală nu este rezultatul creșterii economice sau al salariilor mari, ci al cheltuielilor guvernamentale excesive. De aceea consideră că soluția nu este să ții dobânzile sus la infinit pentru a „pedepsi” consumul, ci să reformezi Fed-ul astfel încât să nu mai finanțeze deficitele statului.
Astfel, soluția pe care o vede Warsh este cea a pariului pe tehnologie. El susține că inteligența artificială va fi forța deflaționistă a acestui nou ciclu. Mai mult, crede că, la fel cum dereglementarea lui Reagan a deblocat economia în anii '80, revoluția AI va permite o creștere economică rapidă fără a genera inflație, permițând Fed să reducă dobânzile fără teama de a „supraîncălzi” piața.
Teoretic totul sună frumos, „prea ca la carte”, cum ar spune unii. Din tot discursul său remarcabil este faptul că a recunoscut că actuala politică a SUA este expirată. Doar că ceea ce vrea el să spună seamănă ca două picături de apă cu ceea ce susține Trump că trebuie făcut, adică o reducere substanțială a dobânzilor pentru impulsionarea economiei. Mie mi se pare din ciclul „nebunul a spus-o, eu trebuie s-o aplic și s-o justific”. Iată de ce Warsh este, din punctul meu de vedere, omul care vine cu partea de teoretizare a propunerii lui Trump, încercând să o pună în aplicare fără a crede în ea.
Primul element pe care-l are în vedere este „târgul” constând în oprirea tipăririi banilor: „noi nu mai tipărim bani, deci nu are cum să mai apară hiperinflația”. Doar că aici nu e un joc de cuvinte, deoarece oprirea tiparniței presupune scăderea masivă a achizițiile de titluri de stat și reducerea bilanțului de 6,6 trilioane $. Acțiunea, în esență provoacă o penurie, scoțând lichiditatea din piață. Warsh susține că poate scădea dobânzile pe termen scurt fără a genera inflație, deoarece masa monetară totală ar scădea. Acțiunea o numește „curățarea conductelor monetare”.
Toată „ecuația” lui Warsh este susținută la bază de presupunerea că inteligența artificială va face acum același lucru pe care l-a făcut dereglementarea lui Reagen. El consideră că AI-ul va conduce la o economie mai eficientă, astfel încât dobânzile mici vor fi justificate de oferta de bunuri și servicii care va crește atât de mult încât prețurile vor rămâne stabile. Pare un soi de vis al unei nopți de vară.
Criticii teoriei lui Warsh aduc în față, pe bună dreptate, elemente care nu existau în timpul lui Reagen. În primul rând tarifele vamale. Trump a introdus tarife masive care, prin definiție, sunt inflaționiste deoarece cresc prețul bunurilor importate(am spus-o până am răgușit!). Dacă Fed scade dobânzile în același timp, obții un „cocktail” periculos: prețuri mai mari la raft și bani mai ieftini în buzunar.
Dar mai este și datoria publică. Cu o datorie de peste 38 de trilioane $, scăderea dobânzilor este, în esență, justificată fix de ajutorul acordat guvernului pentru a plăti mai puțină dobândă(sub presiunea lui Trump). Și-aici constatăm că operațiunea este un echivalent al sfârșitului independenței Fed, care ne conduce direct spre „scenariul Mugabe”, anume transformarea băncii centrale în „pușculița” guvernului.
Democrații aruncă în față o altă problemă, anume penuria de pe piața muncii ca efect al expulzărilor masive și a restricțiilor de imigrație care, spun ei, pot duce la creșteri salariale bruște, alimentând inflația. E o falsă problemă ca toate falsele probleme pe care le semnalizează comuniștii. Are legătură cu munca, dar e de altă natură, în care politica de expulzări a lui Trump are sens. O să v-o descriu pe scurt mai jos.
Revoluția industrială a făcut posibilă producția standardizată și eficientă. Ea a umplut lumea cu tot felul de bunuri de larg consum de care era nevoie. Astfel, un palton pe care omul și-l făcea cu greu acasă și care-l ținea o viață, a ajuns acum să aibă un preț derizoriu, oamenii permițându-și să schimbe câteva într-un singur sezon. Oalele din casă, aparatele de gătit, mobilierul, alimentele s.a.m.d. toate au acum prețuri mici ca efect al industrializării. Revoluția industrială avea însă o justificare sub forma unei mega-suveici la nivelul întregii economii: oamenii muncesc pentru un salariu pe care-l cheltuiesc pe bunurile produse. Astfel a crescut cererea de oameni ai muncii care să producă bunurile pe care aceiași oameni ai muncii le cumpărau, menținând banul în circulație.
Revoluția AI promite o creștere a productivității care să conducă la prețuri derizorii. Doar că e o mică problemă: pentru cine? Productivitatea excepțională promisă de AI se face pe spatele joburilor care urmează să se contracteze teribil. Fără joburi nu mai ai piață și astfel se ajunge în ciudata poziție în care ai cele mai mici prețuri din istorie, dar pe care piața nu și le poate permite. Ăsta e paradoxul modelului. În plus, dacă din punct de vedere al AI-ului ca tehnologie America pare pregătită, din restul punctelor de vedere nu e. AI-ul, cu toate că e esențial, este secundar atunci când vine vorba de întreg tabloul noii iterații tehnologice. Din acest punct de vedere, singura țară din lume care nu doar că e pregătită, dar a făcut și saltul, este China.
Am spus-o de mai multe ori: în timp ce în China AI-ul și robotica promit o revoluție în ceea ce privește managementul populației îmbătrânite și înlocuirea acesteia pe piața muncii, în SUA AI-ul și robotica sunt văzute de omul simplu ca dușmani, așa cum era văzută tehnica de calcul în URSS. Preluarea frâielor puterii de către democrați este mai mult decât previzibilă prin prisma unei demențe a politicilor haotice ale lui Trump. Culmea, asta în condițiile în care chiar și cel mai prost om din echipa lui Trump e un geniu pe lângă cel mai deștept dintre democrați. Iar când vin democrații la putere se întâmplă ceea ce vedeți acum în New York.
Revenind la Warsh, personal tind să cred că va eșua din cauză că nu este nimic altceva decât un executant al politicilor dictate de Trump. Iar Trump e asemeni copilului răsfățat: constată că plătește dobândă prea mare, cere să scadă dobânda și asta fără să se gândească la consecințe.
Însă marea întrebare este dacă noul ciclu început cu nominalizarea lui Warsh se va constitui într-un nou început pentru SUA. După experimentul yen-dolar care a financiarizat lumea la un nivel absolut nerezonabil, orice ai pune în loc e prea puțin. Pentru ca SUA și dolarul său să mai aibă vreo șansă ar fi trebuit să avem o piață financiară a Sistemului Solar, iar dolarul să găsească un mecanism similar „yen carry trade” în relație cu Venus. Doar că asta, pur și simplu, nu se poate!