Între ciocan și nicovală

Mulți compară ceea ce se întâmplă acum cu Criza Suezului din 1956. Într-un fel există o similitudine aproape trasă la indigo. Strâmtoarea Ormuz are o lățime minimă de aproximativ 39 de kilometri(21 de mile marine). Conform dreptului internațional, apele teritoriale ale unui stat se întind până la 12 mile marine de la coastă. Deoarece strâmtoarea este mai îngustă de 24 de mile în cel mai strâmt punct, nu există ape internaționale acolo, întreaga strâmtoare fiind formată din apele teritoriale ale Iranului(la nord) și ale Omanului(la sud). Am putea aduce în discuție inclusiv faptul că, până prin secolul al XIX-lea Iranul a controlat ambele maluri, ca să nu mai vorbim de teritorii care acum aparțin altora(Bahrain-ul, de exemplu, era în totalitate iranian).

Americanii și mulți alți interesați clamează Convenția Națiunilor Unite asupra dreptului mării(UNCLOS) atunci când spun că „traficul internațional nu poate fi oprit prin Strâmtoarea Ormuz”. Aici avem cel puțin o interpretare dubioasă a unei convenții care oricum nu este recunoscută în totalitate de către Iran. Este vorba despre statutul juridic al Golfului Persic, care nu este o mare liberă, ci una închisă, ale cărei ape sunt împărțite între statele riverane. Așadar, nu avem de-a face cu o strâmtoare care leagă două mări libere, ci cu una care leagă o mare închisă de o mare liberă. În mod cât se poate de evident, argumentele Iranului sunt valide, iar americanii vin cu argumentul „dreptului cutumiar”. Adică, vulgar spus, „dacă până acum s-a mers liber prin Ormuz și de-acum înainte se va merge liber pentru că ăsta-i obiceiul”. Teoretic, dreptul cutumiar poate fi pus în discuție, dar în cazul de față nu poți să faci apel la el în condițiile în care acea „libertate de trecere” pe care o clamezi a fost obținută ca efect al presiunilor tale militare. Iată de ce Iranul s-a hotărât să răstoarne masa. Iar situația este absolut diferită față de ceea ce s-a întâmplat în Suez. Și de-aici se trag multe tâlcuri, dar, înainte de a trage concluziile „similitudinii Suez”, mai am ceva interesant.

Complicarea „ecuației Golfului” vine și din alt unghi. Cu ocazia celui de-al optzecilea atac aerian(s-a ajuns la 80!!!), purtătorul de cuvânt al operațiunii militare a Iranului a avut un discurs diferit față de cele de până acum. S-a adresat națiunilor Golfului în termeni cât se poate de clari, cerându-le crearea împreună a unui dispozitiv de securitate al țărilor Golfului, care să scoată din ecuație SUA și Israelul. Este, probabil, ceasul al doisprezecelea pentru națiunile Golfului. Marea problemă a acestora este că, aproape în totalitate, sunt regimuri marionetă ale SUA și Israelului. E clar că n-ai ce face cu Mohammed Bin Salman sau cu cei din Emirate. Iată motivul pentru care americanii îi bagă în război deoarece, de modul în care se termină acest război, depind scaunele/tronurile regimurilor-marionetă. Iranul știe asta, dar, cel mai probabil, o face vocal pentru că urmărește răsturnări de regim în statele care-l refuză. La ora actuală pare extrem de greu de vorbit de așa ceva în condițiile în care Arabia Saudită este o pușcărie în toată regula. MBS, pentru a contrabalansa poziția sa tiranică, a adus în față proiectul „Vision 2030”. Însă întreg proiectul pică din cauze financiare. Neom s-a prăbușit din cauza costurilor faraonice, iar restul elementelor mega-proiectului saudit sunt puse sub semnul întrebării. Și-aici iranienii înțeleg bine cum stă treaba. Casa Saud este dependentă de banii din petrol. Opoziția, chiar dacă aparent nu există, în realitate este formată din aproape întreaga populație. Inclusiv în Casa Saud sunt numeroase mișcări de opoziție, cărora le-a fost închisă gura forțat de MBS, printr-o centralizare excesivă a puterii în mâna sa. Cu toate că regimul pare solid, e nevoie doar de o scânteie, pe care Iranul știe să o declanșeze. Dar acestea le vom comenta la momentul lor.

Am terminat prezentarea contextului, motiv pentru care e timpul să vedem care sunt concluziile. În criza Canalului Suez, am avut intervenția americană în favoarea Egiptului, care a fost un factor decisiv în zădărnicirea planului britanic. În Criza Ormuzului, Iranul luptă singur, aducând SUA într-o poziție Zugzwang. Indiferent ce-ar face, SUA pare că va pierde rușinos. Aceasta este prima chestiune care trebuie văzută. Cel puțin, până acum, așa arată lucrurile din punct de vedere militar.

În criza Canalului Suez, egiptenii au avut o victorie politică, de drept internațional. Aici, în situația de față, e vorba de o victorie militară care încheie o epocă. De-acum înainte o superputere nu mai are  aprioric un statut de învingător în fața unei puteri medii. Ca și în cazul Ucrainei, tehnologiile ieftine, dar cu o mare disponibilitate, ajung să învingă armele complicate și deosebit de scumpe pe care se bazează supremația marilor puteri. În Ucraina, Rusia a trebuit să se adapteze și a făcut-o rapid pentru a putea clama supremația pe câmpul de luptă(care încă e pusă în discuție). Dar putem spune clar că echilibrul puterii militare s-a schimbat definitiv. Suntem, dacă vreți, într-un nou Ev Mediu, în care săbiile și arcurile sunt aceleași.

Din câte se observă, Iranul nu mai vrea o încetare a focului sau o pace forțată. Se află într-o poziție favorabilă, motiv pentru care a fixat termenii și acum așteaptă răspunsul bombardând la greu. Care-s termenii? Plecarea definitivă a SUA din zonă și restructurarea întregului dispozitiv de securitate al Golfului Persic(oare de i s-o spune Persic?). Aici statele arabe trebuie să se hotărască rapid. Mai mulți jucători de talie au transmis avertismente transparente regimurilor de-acolo care, dacă vor să se salveze, trebuie să negocieze cu Iranul și să arunce la gunoi relația cu SUA. Vor face asta sau vor pieri.