A vedea în alb și negru

E vremea în care cad toate măștile. Așa văd eu evenimente. V-am povestit despre cernere și, pe măsură ce trece vremea, totul apare din ce în ce mai clar. A vedea lumea în alb și negru nu este un extremism, ci o necesitate. A trata totul ferm, a nu lăsa loc de echivocuri devine, pe zi ce trece, un filtru solid care-ți poate salva viața și poate chiar sufletul. 

Într-o lume a înșelăciunii nu prea mai ai cum să-ți permiți luxul compromisului. Îi înțeleg pe cei care mă critică deoarece las porți deschise. Știu, mă joc cu focul, dar e jocul pe care mi-l asum și pe care sper să-l controlez. Chiar dacă sunt atacat de intransigenți, le accept atacul, dar le atrag atenție să-și vadă de intransigența lor și, mai ales, să nu se lase copleșiți de înșelăciune. 

Oare cât a trecut din momentul în care așa-zișii suveraniști au venit pe cai albi? Nu mult. Au reușit să concentreze în jurul lor o grămadă de oameni. Chiar dacă mi s-a părut o strânsură i-am susținut dintr-un  motiv simplu: era alt aer decât îmbâcsita duhoare progresistă. Acum, când cad măștile, devine limpede că cei veniți pe cai albi nu-s nimic mai mult decât „adepții unei alte înalte porți” și nimic mai mult. Se separă din nou apele. Spre mainstream-ul suveranist aleargă toate jigodiile dintr-un motiv simplu: sprijină aceeași ideologie a pupatului în fund, astfel încât instinctele formate într-o tabără piot fi utilizare identic în cealaltă.

Care-i diferența dintre a-l pupa în fund pe Biden și a-l pupa în fund pe Trump? Este absolut aceeași. Nu-i nicio vitejie. Și chiar dacă ești ucis în lupta asta, nu-i niciun eroism să mori pentru idealurile altora. Îi văd pe unii care-n alte vremuri îmi adresau cuvinte de laudă(apropo, urăsc să fiu ridicat în slăvi) cum acum mă atacă din cauză că-s anti Trump. În fapt nici măcar nu sunt anti-Trump, ci pro noi. Eu nu pot să mă raportez la nicio forță externă ca la un stăpân. Consider că noi, ca oameni, ca popor, trebuie să avem puterea de a ne desena destinul, de a ne proiecta individualitatea în lume. Trebuie să avem puterea de a le spune nu și unora și altora. Iar a spune nu, sub nicio formă nu înseamnă a spune da altui stăpân.

Sunt, din păcate, puțin oameni care înțeleg elementul esențial a ceea ce propun. Eu nu sunt suveranist, eu sunt suveran. Asta înseamnă că eu, ca persoană, mă consider absolut stăpân pe destinul meu. Nu mă lupt pentru a mi se da ceva, ci pentru a fi lăsat în pace ca să-mi iau singur, să-mi fac singur ceea ce am nevoie. Acest singur e undeva la bază, e trăsătura de caracter pe care trebuie să ți-o înțelegi. E ceea ce te diferențiază de ceilalți, ceea ce te face să fii tu. 

Abia de-aici ne putem deplasa spre noțiunea de comunitate. Ce este comunitatea? E o grupare de oameni suverani, de personalități distincte, care stau alături unul de celălalt pentru a-și apăra valorile. Comunitatea nu e o adunătură, e o construcție coerentă în care fiecare înțelege că se poate dezvolta conform personalității sale. 

Ideologiile deviante ale secolelor XVII, XVIII, XIX și XX au format ideea că o comunitate e un comunism. Asta prin interpretarea deviantă a Bibliei și prin deturnarea înțelesurilor spirituale. Faptul că în comunitățile creștine incipiente oamenii îți împărțeau tot nu ținea de vreun comunism, ci de scopul înalt pe care-l urmărea fiecare, anume unirea cu Dumnezeu. Pentru acei oameni nu mâncarea, apa, hainele erau esențiale, ci setea fiecăruia pentru Dumnezeu. A veni și a propune o comunitate egalitaristă bazându-te pe faptul că primii creștini împărțeau totul între ei este o interpretare atât de prostească încât nici nu merită comentată. În mod evident, în termeni de posesie, acei oameni erau egali pentru că-și asumaseră să nu aibă nimic. Lupta lor însă era pe alt tărâm, pe cel spiritual, iar acolo, din punct de vedere obiectiv, nu mai exista nicio egalitate. Au fost doar individualități, chiar dacă au acționat colectiv. Asta este colectivitatea reală: nu o dizolvare a persoanei și personalității, ci un sprijin acordat individualului.

Le fel putem înțelege și statul contemporan. O construcție mult prea buruienoasă, care-și asumă tot felul de obiective(educație, sănătate, pensii etc.) pe care le ratează mai mult sau mai puțin. Putem vorbi despre fiecare în parte din punct de vedere comunitar, dar nu ca de un serviciu obligatoriu al statului. De altfel, acest tip de asumare a avut un scop precis, anume justificarea necesității existenței statului. Care, din ce în ce mai mult, se vede cu ochii liberi că este falsă.

Toate demențele ideologice ale secolelor trecute s-au decantat acum în două ideologii absolut identice în esență. Una susține că trebuie să sărăcească toți la o medie, cealaltă că unii trebuie să fie mult mai săraci pentru ca alții să fie mai bogați. Cele două ideologii însă sunt identice în esență, iar a te certa din cauza apartenenței la una sau la cealaltă e o prostie fără seamăn. De ce? Pentru că ele nici măcar nu sunt ideologii în adevăratul sens al cuvântului, ci doar perdele de fum menite a ascunde scamatorii din spatele scenei. În momentul în care vei înțelege asta, de-atunci nu va mai exista nicio ideologie pentru tine întrucât vei trăi eliberarea de înșelăciunea spectacolului în care ei te obligă să participi.

Abia de-aici începe privirea în alb/negru. Dacă te afli în acest punct, în afara ideologiilor și tembelismelor inventate, a privi în alb și negru e benefic întrucât doar așa poți deosebi omul normal de îndrăcit. Dacă însă te afli în interiorul vreunei așa-zise ideologii, nici nu mai contează dacă privești bicolor, multicolor sau curcubeizat întrucât e același lucru.

Desigur, articolul de azi nu este pentru cei care au parcurs drumul, reușind să privească totul din afara scenei, din afara teatrului, ci pentru cei care se auto-iluzionează că se află de partea bună a istoriei. Pentru voi, a privi în alb și negru e distructiv deoarece nu faceți altceva decât să vă adânciți într-o mlaștină al cărei rezultat final e distrugerea voastră. Din păcate, asta se întâmplă cu majoritatea covârșitoare a oamenilor care, în ciuda faptului că au la dispoziție o istorie întreagă de exemple  și sacrificii inutile, merg pe același drum.