De ce românul nu se revoltă?

Primesc deseori această întrebare, în general de la oameni dezamăgiți și într-atât de bravi încât se bat seară de seară cu telecomanda, cu Youtube-ul sau cu mai știu eu ce platforme de socializare. E simplu să te întrebi de ce nu se revoltă ceilalți, mai greu e să te pui în fața oglinzii și să arăți spre cel pe care-l vezi în fața ochilor. De-acolo încep problemele. V-o spune unul care se revoltă zilnic, ca prostul, de 19 de ani(în curând) și care - dincolo de faptul că e atacat la baionetă de ocupant - mai e luat și la mișto sau la trântă de hoardele de luptători cu telecomanda pe motiv că n-ar fi așa de viteaz precum sunt ei.

Departe de mine gândul să mă (auto)victimizez. De altfel, problematica pe care o tratez în articolul de față e una mult mai provocatoare decât lasă titlul să se înțeleagă. Da, vreau să tratez direct povestea revoltei atât de așteptată și care nu mai apare. De ce nu se revoltă lumea în condițiile în care toate treburile sunt atât de evidente? Doar o singură informație dintr-un articol de-al meu ar fi fost suficientă pentru a genera o revoluție. Am demonstrat atâtea treburi aberante încât m-aș fi plictisit dacă nu mi-aș fi urmat calea proprie sau, cum i-ar putea spune unii, propria platformă program: aceea de a comenta și-atât. Fără să aștept nimic altceva decât ca o minoritate să priceapă ceea ce e de priceput.

Referitor la dezamăgirea cu revolta, limitându-ne la români de fapt nu facem nimic altceva decât să discutăm pe marginea unei probleme care este absolut universală. Oare de ce ne întrebăm de ce nu se revoltă românii și nu ne întrebăm, în aceeași măsură, de ce nu se revoltă și alții? De ce nu se revoltă cei din Golf în condițiile în care totul e varză pe-acolo? De ce nu se revoltă cei din Israel împotriva idiotului care-i conduce la extincție? De ce nu se revoltă nemții, care-au fost reduși la nivel de masă instinctuală. De ce nu se revoltă americanii care, programatic, au fost aduși în sapă de lemn de ultimele cinci administrații? Și, nu în ultimul rând, de ce nu se revoltă japonezii cărora, încă de pe vremea Restaurației Meiji, le-a fost deturnat destinul? Doar proștii au iluzia că în Japonia se trăiește bine!

Nu întâmplător am amintit Japonia ultima. Am făcut-o intenționat deoarece de-aici ne vine și cea mai surprinzătoare și expresivă explicație, anume „Femeia nisipurilor”. Nu știu câți au citit cartea sau câți au văzut filmul. Atât cartea lui Kobo Abe cât și magnifica ecranizare a acesteia de către Hiroshi Teshigahara sunt capodopere în adevăratul sens al cuvântului. Mai rar o astfel de performanță. În articolul de față voi discuta strict acțiunea, pentru cei la care n-a ajuns.

Este povestrea lui Niki Junpei, un profesor de școală și entomolog amator din Tokyo. Acesta pleacă pe o coastă izolată pentru a căuta o specie rară de gândac. Pierzând ultimul autobuz, este ajutat de localnicii unui sat situat printre dune. Aceștia îi oferă adăpost pentru o noapte. Este coborât cu o scară de frânghie într-o groapă adâncă de nisip, unde locuiește o văduvă tânără. Doar că ceea ce credea el că e ajutor se dovedește a fi o răpire în toată regula.

Când vrea să plece, constată că scara a fost retrasă și nu are unde să fugă. Întrucât satul e amenințat cu dispariția din cauza nisipurilor, localnicii făcuseră o practică din a răpi străini pe care să-i pună să muncească pentru salvarea satului. Eroul trece prin toate stările. Se revoltă, dar sătenii îi taie porția de apă și, riscând să moară, se supune muncii. Reușește chiar să evadeze, dar este găsit prins în nisipuri mișcătoare de aceiași săteni, care-l trimit din nou în groapa văduvei.

Treptat, între el și văduvă apare o apropiere sentimentală complexă. Sfârșește prin a adopta „ritualul” acesteia. Între timp ea rămâne gravidă, dar are parte de o sarcină extrauterină. Sătenii o duc la spital și, în agitația aceea, uită să ia scara. Astfel Niki Junpei are șansa nesperată să fugă. Însă, cu toate că ar avea absolut toate motivele s-o facă, rămâne acolo. 

Există, desigur, numeroase aspecte sau unghiuri care pot fi discutate pe marginea capodoperei. Putem să ne gândim la libertate(sau iluzia sa), la izolare sau, de ce nu, la absurdul condiției umane. N-o voi face acum, cu toate că sunt incitante. Ceea ce vreau să fie înțeles este modul în care eroul romanului ajunge de la revoltă la atașament. Inițial e obligat, nelăsându-i-se nicio șansă. Este abuzat în adevăratul sens al cuvântului. Se revoltă pe bună dreptate, dar toată revolta sa se lovește de un zid implacabil. Când reușește să evadeze, are parte de episodul cu nisipurile mișcătoare. Nu este întâmplător! Acesta apare deoarece el devine cumva ombilical legat de locul în care se produce asuprirea sa. Iar când e aruncat din nou în groapă, e deja alt om. Își acceptă condiția, se apropie de femeia nisipurilor, iar aceasta rămâne gravidă. 

Graviditatea ei reprezintă, cumva, speranța viitorului. Din nou, deloc întâmplător, eroul nostru nu are șansa nici măcar la viitor. Iar când femeia nisipurilor moare, practic îi este distrus atât prezentul cât și viitorul. 

Șansa nesperată care i se oferă prin uitarea scării de către săteni nu este fructificată. Și asta dintr-un motiv simplu: el deja este condiționat, deja a intrat cu totul în „jocul sistemului” de-acolo. Întrebarea pe care ar trebui să ne-o punem este de ce nu mai are puterea să se revolte și să fugă, în condițiile în care are toate șansele s-o facă? De ce devine un om al locului, în condiția în care el nu e de acolo, ci doar un asuprit?

Într-un fel sau altul, „Femeia nisipurilor” decriptează întreaga societate umană, de la nivel individual și până la nivel de popoare, state sau continente. De ce nu se revoltă oamenii în ciuda tiraniei de care au parte? Pentru că deja sunt legați ombilical de asupritor, prin propagandă, condiționare și, în final, prin „adeziunea liberă”. Asta-i povestea lungă pe scurt, cum ar spune englezul. Ceea ce trebuie înțeles cu obstinație este faptul că, în esență, de la un anumit moment încolo revolta este imposibilă deoarece omul devine ombilical legat de sistem.

Este fascinant de înțeles modul în care revolta tinerilor - care pare scrisă în ADN - este deturnată în societatea de azi pentru a-i aduce la condiționarea de care are nevoie sistemul. Încă din anii 50-60, revolta tinerilor devine un mecanism social, atent implementat. Astfel, ei sunt canalizați să se revolte în „cadru organizat”, fără a realiza acest lucru. Iar revolta este acceptată de sistem în două forme: ori prin intermediul manifestărilor așa-zis culturale ori prin așa-numita implicare civică. Să le luăm pe rând! 

Manifestările culturale sunt cele pe care le vedem mega-marketate de societate: concerte neconvenționale, festivaluri de muzică, s.a.m.d. - în care, de fapt, se trasează „ideologia viitorului”. Tinerii sunt îndrumați activ să se revolte împotriva părinților sau a familiei extinse deoarece aceștia sunt „retrograzi”. În schimb, muzica nouă pe care o ascultă și care reprezintă „vibe-ul generației” e promisiunea schimbării, a unei lumi mai bune, mai ofertante și, de ce nu?, mai drepte cu ei.

De partea cealaltă avem „revoltele civice”, atent supravegheate de ONG-uri tematice, fiecare croit pe anumite „nișe”, având nevoie de radicalizare. În această categorie intră viitorii „lideri”, echivalenții sătenilor care iau deciziile în romanul lui Kobo Abe. Și, dacă vreți un exemplu relevant de la noi, aveți „evoluția” unui nimeni precum Polițeanu de la activist jegos macovist la statutul său actual, cel de primar cu mâna largă pentru „inițiativele civice”. 

În mare, cele două direcții - una pentru mase, cealaltă pentru activiști - sunt menite a deturna revolta, de a-i oferi deturnatului propria experiență cu „nisipurile mișcătoare”(sub forma unor probleme cu poliția, a descoperirii de către „băieții veseli” a unor dorințe vinovate și cam penale, sau, de ce nu?, mânjirea celor implicați în politică). În final se ajunge ca masa de revoltați să devina una cu sistemul sau, mai bine spus, legată ombilical de sistem. Astfel, indiferent de teroarea exercitată de sistem, fiecare dintre oameni „ar vrea și n-ar vrea” cu adevărat o revoltă. Ar vrea, mai degrabă, un soi de pedepsire a sistemului prin revoltă, dar sub nicio formă să fie ei vectorii care implementează asta.

Același mecanism ticălos funcționează uniform peste tot. Și nu, nu doar românii sunt cei care „n-au curaj”. Dacă vi se pare că inițiativele de „revoltă generalizată”, gen Vestele Galbene din Franța ar reprezenta ceva mai articulat, vă înșelați amarnic. E vorba strict de o amenințare pe care și-o doresc oamenii, dar, în realitate, nimeni nu vrea să meargă până la cap. 

Asta-i povestea reală. Luați cu lămâie.