Infernalul mecanism care nu mai poate fi oprit

În articolul trecut v-am arătat modul în care se dezvoltă căderea iremediabilă a Europei. Mulți mi-au reproșat că am folosit un timing foarte generos, ei așteptându-se ca picajul să fie cumva peste noapte. Nu, nu este așa. Trebuie ținut cont de inerție, o forță teribilă atunci când e vorba despre sisteme sociale. Inerția e atât de puternică încât chiar și atunci când fenomenele sunt limpezi, demonstrând că deplasarea economiei sau a societății într-o direcție a fost greșită întrucât nu existau fundamente fizice, mișcarea nu se oprește. Aici este elementul fascinant! 

Cu toate acestea, există o altă forță colosală, capabilă să oprească inerția socială brusc. E este singura forță care poate face așa ceva. Numele său? ȘOCUL! Șocul constatării realității, șocul expunerii minciunii, șocul vederii neintermediate a ticăloșiei. Acel șoc e capabil de schimbări radicale peste noapte.

Ei bine, în cazul UE, există un șoc evident care ar transmuta economică europeană și întreaga sa construcție socială direct la gunoi. E vorba de ȘOCUL AMERICAN. Sau, ca să fim mai preciși, șocul dolarului. Este elementul care pare cel mai stabil, cel mai puternic, cel care asigură puterea SUA și care, în paralel, aduce inclusiv viabilitate slugilor occidentale ale SUA. Dolarul e fundamentul monedei euro. Fără dolar, euro e o formă fără fond. Dar poate pica, în realitate dolarul? Asta ar fi prima teză pe care ar trebui să o discutăm.

Se tot vorbește de dușmanii SUA. De Rusia care ar vrea-o îngropată, de China care e puterea ascendentă și care, în realitate, ar vrea să-i fure Americii relevanța, dar și primatul monedei. Cât sunt de adevărate toate acestea? Vă vine sau nu să credeți, ele sunt absolut false. Desigur, Rusia se poate gândi la o răzbunare istorică, dar în termeni tehnici nu-și dorește picarea dolarului. China, chiar mai puțin de-atât! De asemenea, mai e un element: NU EXISTĂ NICIUN SISTEM MONETAR CAPABIL SĂ PREIA ROLUL DOLARULUI! Am scris-o cu litere mari ca să se înțeleagă. Nici CIPS, nici SPFS nu pot prelua prin alternative electronice sarcina comerțului mondial. 

Aurul e un activ interesant pentru un eventual sistem de garantare, dar e prea rigid și lipsit de flexibilitatea necesară comerțului modern de mare viteză. Coșul de monede  fiat DST/SDR al FMI sau o alternativă la acesta nu e funcțional deoarece, în realitate toate monedele sunt la fel de compromise de datoriile suverane.CBDC-urile și alternativele digitale, din nou nu merg deoarece tehnologia nu redă încrederea; un dolar digitalizat emis de un stat supra-îndatorat este tot o hârtie fără valoare, dar programabilă. Asta înseamnă că dolarul e condamnat la viață perpetuă? Este tema preferată acelor care au ca argument „There is no alternative”(TINA). Doar că un astfel de argument n-are cum să fie altfel decât prost. Tocmai aceste elemente aparent nemutabile fac ca prăbușirea să se constituie într-un element de perplexitate care conduce la un șoc absolut.

Mulți nu înțeleg că relevanța sistemului dolaro-centric se bazează azi pe elemente surprinzătoare. De exemplu, puterea SUA ca garant al monedei a fost înlocuită de un cumul de factori precum: adâncimea și lichiditatea pieței de capital, deschiderea contului de capital(poți intra și ieși liber din active dolarizate), absența controalelor de capital(aici subiectul devine extrem de discutabil), infrastructura juridică(contractele internaționale, arbitrajul, executarea silită). Cu alte cuvinte ai ancore puternice, aparent ultra-solide, care fac astfel încât sistemul dolarului să arate precum un monolit de nezdruncinat. Și-ar mai fi ceva despre care nimeni nu spune nimic, dar acesta este elefantul din magazinul de bibelouri: toate sistemele financiare de pe planetă sunt reflexii ale sistemului dolar, moștenind aceleași fragilități și „erori constructive” astfel încât a te situa vădit împotriva dolarului înseamnă a te situa împotriva ta.

Și, totuși, problemele sistemului monetar actual sunt atât de mari încât simt nevoia să pariez că vor lăsa lumea în perplexitate, în șoc sau, dacă vreți mai plastic, în fundul gol. Datoria SUA e o problemă mult mai mare decât s-ar putea crede. Aceasta lasă atât executivul american cât și FED-ul fără măsurile(a se citi „armele monetare”) care până acum au funcționat. 

Îmi place să fac analogia SUA cu URSS-ul de la sfârșitul anilor 80. În mod normal, după 2008, SUA ar fi trebuit să se prăbușească. Nu s-a prăbușit deoarece au intrat în acțiune, într-un mod coordonat, TOATE băncile centrale esențiale. Iar după, pentru a ține mortul pe linia de plutire, au acceptat numeroase aberații. De exemplu, țara aflată pe locul 4 din punct de vedere al PIB-ului(locul 5 după PPP), Japonia, era cel mai mare creditor al SUA. Banca Centrală a unei economii de zece ori mai mici, devenea cel mai mare creditor al SUA. Aberant, nu-i așa? Ei bine, astfel de aberații au fost lăsate să meargă pentru a menține „stabilitatea sistemului internațional de plăți”.

Marea problemă a SUA și a FED-ului este că astfel de aberații produc efecte. Atât de mari încât Japonia a fost forțată să le pună stop. A provocat alte distorsiuni în sistem întrucât e greu să faci tranziția peste noapte.Așa se face că aberației cu Japonia îi ia locul una și mai mare, cea cu „țările din paradisuri exotice mari cumpărătoare de datorie americană”. Așa se face că acum avem în peisajul cu8mpărătorilor de datorie americană state irelevante financiar precum  Insulele Cayman, Bermuda, Bahamas sau Insulele Virgine Britanice! Dacă ar fi pariat cineva că există un episod mai penibil decât cel cu Japonia, iată, ar fi pierdut pariul. 

Care-i secretul aici? Locul unei suveici între două bănci centrale(FED-ul cu Banca Japoniei) este luat de o suveică rulând singură la două capete. De ce spun asta? Pentru că pe-o parte e FED-ul, la nivel oficial în SUA, iar de partea cealaltă nu sunt sărăciile ălea enumerate, ci fonduri americane de investiții care cumpără de-acolo datorie americană. E ca și cum o benzinărie ar factura benzina pe care-o varsă la loc în rezervorul său. Benzina nu se va termina niciodată pentru că e aceeași, dar cum naiba scoți banii de curent electric, salarii, impozite, taxe s.a.m.d.? 

Ceea ce este cert este că, după momentul 2008, SUA NU ÎȘI MAI PERMITE O NOUĂ CRIZĂ. Și nu doar SUA, ci întreaga lume. Iată misterul creșterilor de cotații fără precedent în istorie. Iată de ce trilionul este noua normalitate și de ce nimeni nu mai spune nimic. Creșterea economică a SUA este, în sine, o fraudă. Ea se bazează pe gonflarea unor baloane, iar la momentul exploziei, introducerea acestora în baloane și mai mari, care să preia șocul și să continue expansiunea. 

Așa am avut 2015-2019 tranziția spre „big-tech”, apoi 2020-2022 pandemia COVID și digitalizarea(altă bulă supraevaluata), o perioadă de respiro în 2023, urmată de mega-bula AI  de atunci și pana acum. Iar aceasta este cea mai mare bulă a tuturor timpurilor, având o capacitate incredibilă de a înghiți bani. 

Cifrele actuale arată o schimbare structurală reală: hyperscalerii au emis aproximativ 121 miliarde $ în obligațiuni doar în 2025, de peste patru ori media pe cinci ani, cu investiții legate de AI reprezentând aproximativ 30% din emisiunea netă. Sursa principală de finanțare este creditul privat asigurat de fonduri precum Blackstone, Blue Owl, Apollo, Pimco și BlackRock. Majoritatea datoriei pentru datacentere merge spre acoperirea de împrumuturi restante către companii legate de AI. Astfel de datorii au crescut de la aproape zero la peste 200 miliarde $ în doar câțiva ani. 

Mai mult, aproximativ 34% din administratorii de fonduri globale chestionați de Bank of America au spus că investițiile de capital ale hyperscalerilor sunt cea mai probabilă sursă a unui viitor eveniment de credit sistemic. E o cifră dublă față de luna precedentă! Există chiar și o comparație activă în presa de specialitate cu 2008, pe care v-am explicat-o extins: jucătorii din finanțele structurate au început să mapeze acest ciclu în raport cu cel precedent. Dacă apar pierderi în vehiculele speciale folosite pentru a securitiza datoria datacenterelor, expunerea legală ar urma aceeași teorie care a stat la baza litigiilor "putback" din titlurile ipotecare post-2008.

OK, avem un mega-balon acumulat, care a înghițit tot ce-a mișcat. Și care stă să se spargă. Iar ca să nu se spargă, ar trebui pus ceva și mai mare în loc. Dar ce? Au fost aduse în prim plan datacentere care înghit mai multă energie electrică decât o țară. Ce anume poți să mai inventezi? Practic inclusiv IT-ul, dacă ne uităm bine, și-a cam pierdut capacitatea de scalare a nebuniei. Pur și simplu se vede umilit de realitatea financiară care-l forțează să găsească ceva și mai grandios. Doar că mai e un amănunt!

Pentru a se asigura astuparea actualei bule, executivul american ar trebui să pompeze vreo 10 trilioane $ cash în programe care, în final, ar trebui să formeze un vârtej de cel puțin dublul sumei vehiculate. În cazul în care n-o face, amplitudinea crizei va evapora peste noapte cel puțin 20 trilioane $ la prima strigare. Oricum, la ora actuală nimeni nu mai poate evalua nimic întrucât amploarea este atât de mare încât e mai simplu să spui TOTUL.  

Aici intrăm pe un tărâm absolut fabulos din punct de vedere al setupului la care s-a ajuns. Executivul american, pur și simplu, nu are acei bani pentru a împinge nebunia „creșterii economice perpetue” în sus. FED-ul, în ciuda mișcărilor pe care le face, nu mai are relevanță. Degeaba scade dobânda de referință în condițiile în care datoria americană se cotează la randamente din ce în ce mai mari. 

Superficialii spun pe șleau: „Se descurcă ei, doar au tiparnița!”. Cei care au ceva mai mult habar de economie și de mecanica financiară, spun că SUA ar putea depăși criza datoriei așa cum a făcut-o după Război, cu creștere economică și inflație moderată, combinate cu represiune financiară(dobânzi reale ușor negative). Doar că e o diferență: atunci SUA venea după un război câștigat, era putere puternic ascendentă, iar PIB-ul său reprezenta cam 45% din cel mondial. Acum? SUA e putere decadentă, iar PIB-ul său abia mai ajunge pe la 25% din cel mondial(pe baza unor cifre absolut falsificate, din punctul meu de vedere). 

Există însă un fenomen mult mai subtil, pe care vi-l voi explica în continuare, anume riscul sistemic din piața de treasuries. Fondurile speculative dețin acum circa 8% din piața de 31 trilioane $ de treasuries, cu peste 6.6 trilioane $ în împrumuturi repo și prime brokerage, printr-o strategie numită "basis trade"(un arbitraj cu pârghie foarte mare între prețul cash al obligațiunilor și futures). Inclusiv FMI și Fed au remarcat explicit acest lucru drept risc de instabilitate financiară, avertizând că o dezumflare dezordonată ar putea amplifica volatilitatea randamentelor și expune fragilități ale pieței! Ideea e că acum,  volumul e estimat la circa 1.4 trilioane $, cam dublu față de 2020, când Fed a intervenit cu achiziții masive și când lichiditatea s-a evaporat! Cu alte cuvinte, fenomenul se gonflează.

Și uite așa avem un strat diferit de bula AI, de care nu știe mai nimeni nimic. Partea și mai perversă este că, în caz de probleme, cele două straturi se alimentează unul pe celălalt într-un mod parșiv. Dacă bula AI crapă se declanșează o cerere bruscă de lichiditate spre „siguranță”. Este strategia de manual pe care o execută orice manager de fond! Și uite-așa ajungem ca mecanismul care a salvat sistemul în 2020, cel în care Fed cumpăra masiv treasuries, ar putea el însuși să devină sursa de instabilitate, pentru că piața de treasuries e acum mult mai îndatorată și mai fragilă structural decât în 2020. Și asta nu pentru că "nu mai există bani de tipărit", ci pentru că absorbantul de șoc a devenit el însuși suprasolicitat, având 8% din piață ținută de leverage speculativ concentrat!

Sunt chestiuni destul de subtile pentru un necunoscător, dar „aritmetica financiară” este deranjant de exactă și neiertătoare, mai ales în situații limită. Și iată-ne ajunși fix în mijlocul momentului de perplexitate. 

Într-o situație de șah mat, precum cea expusă, participanții la piață tind să devină isterici, iar frica ia locul burții. Calculul e simplu: „e posibil ca eu, cel care vând ceva palpabil, să vând pe ceva ce nu valorează nimic” sau „toți s-au prins că e o schemă Ponzi, deci cei care rămân în ea sunt cei care pierd”. Asta e masa, cei care, până la urmă, fac regulile. De obicei, în astfel de cazuri, sunt „combătuți” de Băncile Centrale, care acționează coordonat. Doar că nici Băncile Centrale nu pot merge contra curentului la infinit întrucât, în ultimă instanță, inclusiv ele pot fi făcute vinovate pentru hârtia pe post de monedă de rezervă. 

Dar ici deja nu mai e vorba despre țări sau instituții ci despre un instinct care, odată declanșat, acționează la fel. Există în istorie o perioadă similară, anume prăbușirea civilizațiilor din Epoca Bronzului. Atunci regiunea Mediteranei Orientale funcționa surprinzător de similar cu globalizarea modernă, depinzând masiv de rețele comerciale internaționale pentru a produce bronz. Cuprul era adus din Cipru, iar cositorul din Afganistan sau Europa Centrală. Totul a pornit de la o secetă prelungită în Anatolia, Levant și Grecia, urmată de o invazie a „Popoarelor Mării”, întreruperea rutelor comerciale și, în final, prăbușirea administrațiilor. Efectul de domino de-atunci e cunoscut ca „prăbușirea sistemică hiperconectată”.

Într-un fel acum avem o situație similară, doar că „bronzul” lumii de azi e banul, produs la zeci de mii de kilometri distanță, de o civilzație care nu mai e capabilă să se înțeleagă pe sine și care, mai mult, a început să conteste inclusiv dreptul matematicii la existență. Când o economie de  zece ori mai mică devine creditorul principal al celei mai mari economii din lume, avem de-a face cu o distorsiune flagrantă. Dar când inclusiv această economie este înlocuită treptat, în ecosistemul datoriei americane, de non-economii, se numește că absurdul a intrat pe ușa din față. Când vasele tale militare merg în derivă pe mări, fiind atacate grav de toaletele care refulează și de nemulțumirea propriilor echipaje care urlă de foame, se numește că ai o gravă problemă. Existențială! Dar dacă mai punem peste asta sistemul financiar, transformat într-un soi de păcănea care contrazice inclusiv matematica, avem un setup care poate conduce la un alt soi de prăbușire hiperconectată, cum n-a mai văzut istoria.

În general astfel de situații limită, în care absolut nimic nu mai funcționează natural, ar putea avea rezolvări teoretice în determinarea politică. La urma urmei aceasta este mai puternică decât orice acțiune coordonată a Băncilor Centrale. Doar că întrebarea critică e „cu cine?”. Exemplul cel mai relevant s-a petrecut zilele acestea, când Trump, în stilu-i caracteristic a anunțat tarife vamale bombastice împotriva Canadei. Premierul din Ontario, Doug Ford, enervat de perspectiva unor lovituri frontale a industriei auto, dominantă acolo, i-a răspuns lui Trump public: „Din punctul meu de vedere, poate să mă pupe în cur”(Well, he can kiss my ass, as far as I'm concerned). Trump a replicat spunându-i că este „sluga lui Carney”, iar replica lui Ford nu s-a lăsat așteptată. L-a numit pe Trump bătăuș, regele falimentelor, iar limbajul colorat a devenit de-a dreptul sulfuros: „Am destul teren pe cur, așa că are destul loc unde să mă pupe”(I have a lot of real estate on my ass, so he has a lot of room to kiss my ass). Iar ca să nu rămână lucrurile așa, Trump a revenit în joc de-a dreptul epic, asemeni unui copil de 2 ani:

Statele Unite iau în considerare în mod serios schimbarea numelui Lacului Ontario în Lacul America, din moment ce nu ne mai așteptăm să mai facem prea multe afaceri cu Ontario.

Nu cred că are sens să mai insistăm. Ăsta-i nivelul! Mai poate crede cineva că politicul are vreo capacitate de a da soluția? Nicidecum. Însă ceea ce va fi de-a dreptul șocant va fi faptul că arhitectura dolarului nu va fi îngenuncheată de China, de Rusia sau mai știu eu de ce alt dușman real sau fictiv, ci de propria sa fragilitate care va stârni teama. În finalul Epocii Bronzului criza a fost accelerată de distrugerea rutelor comerciale. Acum rutele comerciale sunt distruse programatic de prostie. Statele Occidentale confiscă abuziv petrolierele rusești sau se află în spatele atacurilor teroriste ale Ucrainei asupra navelor civile, iar rușii amenință cu măsuri simetrice. Două dintre cele mai importante rute ale lumii, Canalul Suez și Strâmtoarea Ormuz sunt efectiv blocate de prostia factorilor politici. Iar „bronzul” lumii de azi, banul, se dovedește a fi mai înșelător și mai periculos decât lipsa materiilor prime din Epoca Bronzului. 

Dominoul care se va desfășura în viitorul foarte apropiat va fi unul cauzat de necesitatea revenirii cu picioarele pe pământ, care nu se poate face decât prin spargerea bulei AI. Doar că aceasta nu este „singură pe lume”, ci înglobează în ea toate bulele anterioare pe care le-a înghițit, transformând revenirea la realitate într-o explozie nucleară. Nu o criză a unui domeniu, ci o criză a crizelor. Cu statul american îndatorat la maximul istoric, orice intervenție financiară este absolut imposibilă. Inclusiv mecanismul de salvare care a ajutat în crizele trecute este inaplicabil. Acela e momentul de perplexitate în care se va spune pe șleau că „nu se poate face nimic”. De ce? Pentru că nu există opțiuni matematice. Indiferent ce-ai face intri în derizoriu. De-aici se dezvoltă reacția în lanț: un sistem fără soluție e un sistem mort, iar neîncrederea va fi cea care va genera isteria ieșirii de pe dolar. Cu riscul de-a muri de foame, națiunile cu resurse nu vor mai vinde pe dolari, dar nici pe alți bani bănuiți de a fi legați prea mult de dolar. Doar că întreaga planetă e legată de dolar! Înțelegeți dimensiunea șocului?

Mă opresc deoarece m-am întins mult prea mult, dar am vrut să explic în detaliu întreg fenomenul, pentru a se înțelege cu exactitate unde sunt problemele și, mai ales, de ce ele sunt fără ieșire. Suntem într-un moment în care singura ieșire din întreg angrenajul nefast este opțiunea capitulării SUA. Așa cum URSS a cedat la masa verde în 1988-1990, similar ar trebui să facă și SUA. De aceea, aterizarea avionului militar la Moscova s-ar putea să nu aibă legătură cu Războiul din Ucraina ci, mai degrabă, să fie o vizită obligatorie în anticamera Chinei. Presiunea e imensă. 

După moartea lui Stalin, scriitorul și istoricul Petre Pandrea nota în jurnalul său intim că „URSS e o oală sub presiune plină cu rahat care, când va exploda, va murdări toată Europa și lumea”. Ei bine, se pare că imaginea de-atunci se potrivește acum perfect Americii!