Cum a ajuns Nicu Psihicu la Siegfried? - descurcând ițele unei minți încurcate

Dacă încerci să explici acțiunile neica nimeniului de la Cotroceni în cheie logică, eșuezi grav. Pur și simplu, absolut tot ceea ce face, pentru omul normal, e haotic, eronat, nepotrivit. Însă, cu toate acestea, există o logică extrem de coerentă, dar pentru a o înțelege trebuie să înțelegi personajul, să faci simularea pe mecanismul defect care-i „filează” în creier.

Probabil știți că i-am făcut o analiză psihică, trăgând anumite concluzii(aici pentru cei care n-au citit-o). Am ținut să o fac la începutul mandatului pentru că știam că voi reveni la ea de fiecare dată când se va mai întâmpla ceva „absolut imposibil”. Așadar, primul element care trebuie înțeles este afecțiunea de care suferă și pe care am identificat-o a fi Tulburare Obsesiv Compulsivă(TOC). Judecând prin prisma acestui tip de afecțiune mentală, absolut toate acțiunile de până acum ale diliului de la Cotroceni pot fi explicate în cheie logică(a sa, desigur).

O să încep de la numirea lui To(lo)mac. Nimeni nu se aștepta la o astfel de numire, absolut surprinzătoare, absolut neadecvată. Și toți, la momentul acela, s-au întrebat ce-i cu asta? Unii erau gata să creadă că Nicu Psihicu făcuse înțelegeri ascunse cu unul sau cu altul. Aiurea. Absolut totul gândise singur, neajutat de nimeni.

Cum? Certitudinea întâmplării cu cei doi mari stâlpi ai guvernării care s-au certat, ajungându-se la ruptură, a fost elementul pe care și-a fondat judecata. Când două părți se ceartă, creierul unei persoane cu TOC interpretează alegerea unei părți drept o „greșeală” sau un act de părtinire. Dacă ar fi ales dintr-una sau din cealaltă parte, asta i-ar fi provocat un soi de vinovăție și, după cum bine știm, un astfel de sentiment e eliminat cu conștiinciozitate de cei guvernați de TOC. Soluția sa cognitivă a fost alegerea unui lider terț — teoretic, simbolul Imparțialității Absolute. Din păcate, cei afectați de Turburare Obsesiv Compulsivă, pentru „a face dreptate”, ignoră contextul politic și social real. În cazul de-atunci  ambele grupări aveau nevoie de reprezentare, nu de un străin, de o soluție de compensare gen „iei tu premierul, dar noi mai multe ministere” sau ceva în zona asta. Decizia a fost impecabilă pe hârtie și în logica sa obsesivă, dar complet disfuncțională în realitate.

În acest fel To(lo)mac s-a trezit retras, din voința mai degrabă a diliului, care a intuit deznodământul și a evitat confruntarea din Parlament. De ce-a evitat-o? Pentru că astfel întreaga vinovăție ar fi fost asupra lui, iar tocmai un astfel de setup, pentru cei suferinzi de TOC, este cel mai de evitat.

Eșecul cu „soluția justă” s-a suprapus peste un setup nefast în PNL. Lupta dintre cele două facțiuni Bolojan vs Veștea a fost percepută de diliu drept o stare de dezechilibrare. Văzând că o grupare s-a fragilizat, el a intrat într-o stare de anxietate deoarece simțea că „situația scapă de sub control”, iar ceea ce face un suferind de TOC este tentativa de stabilizare a lucrurilor. Astfel a încercat să „repare” instabilitatea alegând puterea aparentă(gruparea susținută de PSD), find convins că astfel va aduce siguranță și ordine. Totuși, această reacție a fost o compulsie de urgență pentru a potoli anxietatea de moment, fără a analiza de ce s-a prăbușit cealaltă grupare sau care erau dinamicile reale de putere. 

Fără doar și poate, respingerea lui Veștea în Parlament a simțit-o ca pe o lovitură în plex, o nedreptate care i s-a făcut, generându-i o anxietate profundă și o teamă de a mai numi pe cineva. Persoanele cu TOC caută în permanență un element de certitudine absolută pentru a-și potoli anxietatea. Când l-a ales pe Veștea, creierul său a îmbrățișat o iluzie: „E susținut de o coalție puternică, transpartinică, astfel încât dacă îi pun pe el, situația devine stabilă și eu sunt în siguranță că am făcut alegerea logică”.

În momentul în care Veștea a picat, construcția sa mentală s-a prăbușit complet. Pentru o minte obsesivă, acest lucru nu înseamnă doar un simplu eșec politic sau administrativ, ci o confirmare a celei mai mari frici: „Nu mă pot încrede în propria mea judecată. Orice decizie iau produce un dezastru”. Consecințele sunt documentate minuțios în literatura de specialitate. Așa apare hiper-ruminarea sau ceea ce specialiștii numesc „ruminative loop” - intrarea într-o buclă mentală fără ieșire, în care ruklează obsesiv aceleași lucruri. 

După două eșecuri consecutive, costul perceput al unei noi greșeli a devenit uriaș. Creierul său a intrat în modul de protecție. Pur și simplu a înghețat. Iar negarea sau a amânarea deciziei a fost singurul mod de a amâna o nouă posibilă vinovăție. Însă, cu cât pauza devenea mai lungă, cu atât presiunea externă și internă creștea. În mintea sa, neadoptarea unei soluții a început să fie percepută ca o altă „greșeală”. În astfel de momente, obsesiv-compulsivii sunt asemeni măgarului lui Buridan; asupra lor acționează două forțe contrare, paralizându-i și devenind necesat un șoc pentru a putea ieși din impas. Șocul, în cazul lui Nicu Psihicu a venit sub forma amenințării cu suspendarea. Acela a fost momentul determinant și motivul pentru care a organizat noi consultări rapide. 

Și așa a venit soluția Siegfried. „Anularea”(„undoing” în literatura de specialitate) este un comportament compulsiv prin care persoana încearcă să spele, să anuleze sau să compenseze o greșeală anterioară pentru a-și liniști conștiința. Cu toate că gruparea PNL-USR-UDMR venise cu o propunere de premier sub forma șobolanului Siegfried Mureșan, niciunul dintre acei lideri nu credea(și, în realitate, nu voia) ca Nicu Psihicu să aleagă propunerea lor. În fapt aceștia instrumentau o rezistență împotriva lui Grindeanu, crezând că Nicușor va alege din tabăra sa. De aceea mergeau puternic pe sloganul „ei au dărâmat, ei să construiască”.  

Doar că, din punctul de vedere al logicii strâmbe a lui Nicușor, Veștea a fost al PSD, deci nu mai are cum să numească de-acolo. Și-așa, soluția Mureșan, chiar dacă era una spusă ca să nu fie aleasă, pentru Nicușor era „soluția reală, cea compensatorie”

Scenariul cel mai interesant al actualei stări de fapt va fi cel rezultat dintr-o posibilă respingere a lui Mureșan în Parlament. Partea și mai frumoasă este că inclusiv Siegfried Mureșan nu are chef să fie premier deoarece pierde trenul de la Bruxelles, într-o perioadă de schimbări profunde. Deci e posibil ca inclusiv din tabăra liberală să existe trădări. 

Într-o astfel de situație, personalitatea obsesiv-compulsivă a lui Nicu Psihicu intră într-o vinovăție copleșitoare. Din dorința obsesivă de a „repara greșeala” și de a fi din nou o persoană „dreaptă”, le-a oferit conducerea drept compensație morală. Și, din nou, simte că a greșit și intră în ceea ce se numește burnout obsesiv. De-aici nu se iese ușor. Apare ori retragerea totală, ori hiper-ruminarea(la o scală mult mai mare decât cea anterior prezentată) și „compulsia de confesiune”, simțind nevoia să explice în lungi sesiuni neînțelese de nimeni logica sa justițiară. Nu în ultimul rând, tipul de dezechilibru de care suferă Nicușor este foarte posibil să-l ducă spre „externalizare” sau „apelul la autoritatea externă”. Cu alte cuvinte, va căuta să capete sprijin „de sus”. Dar ce înseamnă acest „sus” în accepțiunea sa? În mod normal, apelul la cel care-l păpușează sau, dacă nu, la o autoritate pe care o simte superioară. Care, în cazul de față, ar fi Comisia Europeană. 

Știu, e absolut prostește să te duci ca șef de Stat la o nulitate precum Ursula, care e subordonată Consiliului, dar în viziunea strâmbă a lui Mucifrici asta se poate dovedi „soluția corectă”. Vom vedea-o pe Ursula venind să facă negocieri cu partidele autohtone? Nu știu, dar dacă se va întâmpla, să vă amintiți ce v-am sprus în articolul de față.