Propunerea Valorii Sociale și apusul Occidentului

Societățile în care trăim pot fi înțelese privind dintr-un dintr-un unghi diferit și mult mai simplu decât ne-am fi imaginat. Anumite elemente pe care le percepeți, dar pe care nu prea vi le puteți explica își găsesc logica prin intermediul strategiei pe care o voi explica în articolul curent. Veți înțelege imediat cât de simplu este totul. 

Orice societate are propriul său „câmp gravitațional”, care ține împreună pe oamenii din interiorul său. Este acel „ceva” care-i face pe toți să vibreze într-un mod similar. Nu, n-am de gând să introduc în ecuație elemente obscure sau să vă conduc pe teritorii aproximative! Motiv pentru care voi porni de la ceva mai pământean, denumind acest câmp gravitațional similar cu ceea ce în companii este „Value Proposition”(expresie pe care as traduce-o ca „propunere a valorii” nu „Propunere de valoare”, cum se obișnuiește prin romgleza corporatistă).

Pentru cei care nu sunt obișnuiți cu terminologia de business, „value proposition” este o declarație clară și concisă care explică beneficiul unic pe care o companie, un produs sau un serviciu îl oferă clienților săi. Extrapolând la nivel social, putem spune că, la nivelul societății, în fiecare țară avem o „Propunere a Valorilor Societății”, sub forma unui set de valori, reguli și obiceiuri comune care se constituie într-un liant al societății. În sine, mai pe înțelesul tuturor, aceasta ar reprezenta un soi de răspuns la întrebarea „de ce preferi să trăiești aici?”. Fiecare țară, indiferent de orânduire, o are. „Propunerea valorii” este pentru o țară echivalentul nucleului unei planete, adică este acel miez care generează forța gravitațională. Un nucleu mare, puternic, nu lasă nimic să se piardă în spațiu, pe când un nucleu mic face ca gravitația să fie slabă, iar particulele acelui corp cosmic să se răspândească ușor în spațiu și să meargă în derivă până când sunt captate de o planetă cu o gravitație puternică. 

Pentru a înțelege cum funcționează „Propunerea Valorilor Societății”, voi lua ca exemplu o țară care, pentru cei mai mulți, e un coșmar: Coreea de Nord. Auzind toate evenimentele care se petrec acolo - și care sunt amplificate extrem de bine de către propagandă - am putea crede că este o țară fără nicio „propunere a valorilor”. Ce anume valori poate avea o țară în care omul nu-și aparține, în care trăiești extrem de modest, iar cei din familia Kim sunt, mai degrabă zei decât oameni? Într-un mod contraintuitiv vă voi spune că, din acest punct de vedere, Coreea de Nord are o extrem de solidă propunere a valorilor societății. Iar pentru a o înțelege o să pornim de la noi și temerile care ne încearcă în interiorul societății noastre occidentale.

Care e cea mai mare teamă cu care vă confruntați zilnic? Hai să facem un scurt brainstorming. Dacă ești „în câmpul muncii” cea mai mare teamă e aceea că îți vei pierde locul de muncă sau sursa din care-ți obții venitul. Asta se transformă într-un coșmar deoarece, dacă ai locuința luată în rate riști să ți-o pierzi. Dacă stai în chirie, în câteva luni ești în stradă. Dacă ești pensionar ți-e frică de scumpiri, de faptul că nu vei mai putea ține pasul cu dimensiunea acestora, că nu vei putea să-ți mai permiți pastile sau alimente. Ei bine, în Coreea de Nord toate aceste temeri pur și simplu nu există! Cea mai mare parte a anxietății sociale a Occidentului este cauzată de frica zilei de mâine. Chestie care în Coreea de Nord nu cred că e nici măcar definită. 

În Coreea de Nord n-ai nicio problemă legată de locuință: statul îți dă una. N-ai nicio problemă legată de job: cu siguranță vei primi unul. N-ai nicio problemă legată de cariera pe care o vei urma. Statul are în sarcină toate aceste elemente. Nu tu. E drept, nu dormi într-un palat, dar ai patru pereți în jurul tău. Nu ai un job grozav, dar ai unde merge la serviciu. Nu o belferești din punct de vedere alimentar, dar ai ce pune pe masă, nu te culci plângând de foame. N-ai probleme de medicamente, n-ai probleme cu sistemul de sănătate. E drept, toate sunt pe la nivel jos-mediu, dar sunt. Și sunt pentru toți la fel, astfel încât nu există anxietate socială ca efect al faptului că unii trăiesc mai bine. Cei care au prins regimul trecut știu mai bine sentimentul. 

Mai este un element pe care nu-l înțeleg mulți: Inminban sau comunitățile de cartier. Neexistând individualism, se întărește spiritul de comunitate. Legăturile dintre oameni sunt puternice, nu există singurătate sau izolare socială. Simți că ești parte a unui organism imens, care respiră, trăiește și acționează și datorită ție. De aceea cele mai multe reprezentări pe care le vezi în Coreea de Nord sunt cele ale unui peisaj frumos înconjurat și amenințat de dușmani. A sta cu mâna pe trăgaci este instinctul natural al fiecărui coreean din nord. 

Lăsând Coreea de-o parte, ar trebui să ne întoarcem privirea către noi, cei care trăim superficialitatea „mândriei de a fi occidental”. Care este propunerea valorilor societății pentru noi? Dacă ești în SUA, libertatea și individualismul sunt valori capitale. Spre deosebirea de Coreea de Nord, aici este cealaltă extremă: totul individual, totul bazat pe o libertate extremă. Și, în plus, solid garantat constituțional. 

Doar că în SUA, această libertate aproximativ absolută este și în ceea ce privește statele componente. Legislația care poate fi adoptată local este deosebit de solidă, suficient pentru a simți diferența fundamentală de la un stat la altul. De exemplu, California e aproape în comunism, în timp ce Texasul are acel capitalism sălbatic specific Americii. Însă, chiar și așa, libertatea absolută n-a existat niciodată în SUA, a fost mai degrabă un ideal filosofic, pe care s-a ridicat pilonul mitologiei libertății americane. Însă, trebuie să recunoaștem, libertatea din perioada părinților fondatori comparată cu ceea ce se întâmplă acum a ajuns să țină, în mințile unora, de mitologic, nu de fapte istorice certe. 

Ce s-a întâmplat în America, ce s-a deteriorat într-un ritm atât de nebun? A fost o permanentă expansiune a aparatului statal și securitar, puterea s-a centralizat excesiv la nivel federal, iar hiper-polarizarea politică și tribalismul au devenit norma absolută, intangibilă. Să le luăm pe rând. Aparatul statal s-a extins la modul sufocant pe fondul diverselor „amenințări” gen crize, războaie, dușmani externi s.a.m.d. Nu discut relevanța acestora, dar constat că în urma fiecărui eveniment major statul și-a întins ițele din ce în ce mai adânc în viețile oamenilor. USA PATRIOT Act din 2001 este ceva la care ne-am fi așteptat să fie normă în Coreea de Nord, nu în SUA. Centralizarea puterii la Washington este departe de viziunea inițială a Părinților Fondatori în care tocmai autonomia statelor componente și libertatea indivizilor reprezentau norma. Aiurea, acum din ce în ce mai mult e decis în agenții federale nealese, adică în interiorul acelui aparat de stat care a ajuns să înlocuiască legea cu propria-i birocrație. Iar în ceea ce privește tribalismul nu cred că mai avem ce discuta în condițiile în care „jocul politic” dintre republicani și democrați este, în realitate, unul cu sumă nulă. 

Să trecem în Europa. Aici s-a încercat cu totul altceva: un capitalism moderat, care să nu distrugă creativitatea, dar care să facă loc protecției sociale solide. Nu e întâmplător faptul că pensia de stat a apărut aici, mai precis în Germania. Tradițional, europeanul nu se temea de stat deoarece stat însemna o asistență medicală solidă, pensii decente, ajutoare de șomaj sau de sărăcie. Adică un stat paternalist, sub umbrela căruia însă își făcea loc o protecție socială solidă. 

Multă vreme propunerea socială europeană a însemnat o viață frumoasă, o creștere constantă, ceea ce a condus inclusiv la fondarea Uniunii Europene. Doar că de-aici totul s-a dus de râpă. Constatăm o prăbușire a modelului „economiei sociale de piață”, iar aici intervin factori decisivi. În primul rând natalitatea scăzută face ca sistemele sociale să devină nesustenabile. Sistemele publice de pensii se cutremură sub greutatea deficitelor care pot fi din ce în ce mai greu acoperite. Pentru rezolvarea acestor probleme s-a ales „soluția imigrației”, doar că Europa nu era o societate diversă, precum cea americană. Astfel, în ceea ce privește metodele de integrare a imigranților, statele europene au urmat calea unui eșec previzibil. Pentru un european, ajutoarele sociale erau văzute ca ceea ce erau, adică o ajutorare de scurtă durată de care trebuie să scapi întrucât reprezentau o stigmă socială. A „trăi pe ajutoare” e considerat o rușine de către europenii nativi. De aceea și pachetele respective erau consistente pentru a te ajuta să depășești cât mai repede această stigmă. Însă, pentru imigranți, treburile nu au stat la fel. Pentru unii dintre ei, pachetele de ajutor social reprezentau într-o lună mai mult decât câștigau în 2-3 ani în țările lor de baștină, astfel încât au învățat rapid să profite de „paradisul european”. Iar vestea s-a răspândit repede, făcând ca fenomenul imigraționist să se accentueze. 

Pachetele sociale generoase nu pot fi acordate decât pe baza veniturilor statului, adică din taxele și impozitele plătite de cei care muncesc. Și, cum populația care muncea rămânea, în mare, aceeași, efortul acordării a crescut. Totul s-a tradus într-o fiscalitate din ce în ce mai ridicată. De asemenea, întrucât nu se putea tăia doar dintr-o parte(adică din veniturile populației angajate) s-a tăiat inclusiv din ajutoare. Astfel, treptat, modelul de „economie socială” are de suferit teribil întrucât toată lumea ia contact cu o fiscalitate devastatoare și beneficii sociale din ce în ce mai precare. Toate acestea conduc la prăbușirea modelului european și a „propunerii” sale în ceea ce privește valorile sociale. 

Putem vorbi inclusiv despre birocrația excesivă, care a ajuns să sufoce societățile europene. Dacă înainte aparatul birocratic era necesar pentru uniformizarea modului de acțiune la nivelul întregii societăți, acum acesta devine un factor de frânare întrucât trăim în epoca „vitezei luminii de pe cablurile optice”, cea care-a desființat definitiv poșta pneumatica, dosarul cu șină sau timbrul de pe cerere.

Mulți mă critică pentru că vorbesc despre apusul iremediabil al Occidentului. Însă ceea ce spun eu este, mai degrabă, ceva ce se vede cu ochiul liber, nicidecum vreo genialitate rezultată dintr-o analiză complexă. Geniali au fost Oswald Spengler(Der Untergang des Abendlandes), Arnold J. Toynbee(A Study of History), Max Weber(Gehäuse, Entzauberung), René Guénon, Julius Evola etc., adicăm cei care au văzut fenomenul atunci când abia erau vizibili vectorii care acționau împotriva sa. Acum, fenomenul e mai mult decât vizibil.  

Există într-adevăr, o propagandă imensă care ne spune că „dincolo e mai rău”. „N-ai auzit că-n Rusia, atunci când deranjezi, există obiceiul să cazi de la balcon?” sau „Lauzi China, dar ai habar câte camere de luat vederi te supraveghează?” sunt replici-șablon cu care mă confrunt deseori atunci când îmi susțin teza. Și, de fiecare dată, îi întreb pe cei care-mi dau astfel de replici: „Ai fost la Moscova, ai fost în China?”. Să-i spui unui european că rusul nu prea are habar cât costă gazul pentru încălzire sau ce preț are benzina deoarece utilitățile sunt extrem de ieftine, e ca și cum ai rătăci disperat prin deșert și te-ai  întâlni cu unul care ți-ar spune că apa nu reprezintă o problemă pentru el. În Germania te gândești de două ori dacă e mai rentabil să dai drumul la căldură sau să riști o răceală din cauza frigului deoarece, la urma urmei, paracetamolul e infinit mai ieftin decât metrul cub de gaz. Iar celor care vor să mă critice pe acest motiv, le recomand să n-o facă înainte de a înțelege conceptul de Staatsverdrossenheit.

În relația cu China însă, toate basmele ideologice ale Occidentului pică. Ești urmărit în China? Fără doar și poate la fiecare pas. La metrou nici nu mai e nevoie să scanezi codul QR ca să plătești întrucât identificarea facială e suficientă. Nu te sperie chestia asta? Dacă stau să mă gândesc la faptul că în Londra sau New York sunt mult mai scanat decât în China, s-ar putea să nu mai am nicio emoție. Însă atunci când constat că stațiile de metrou ale Occidentului sunt precum niște ruine gata să se prăbușească peste tine, parcă începi să reevaluezi. Dacă însă pui în balanță fenomenul infracțional, care în Occident e la cote ultra-alarmante, abia atunci începi să te întrebi oare pentru ce ești atât de urmărit în Occident? Dacă în China îți uiți portofelul doldora de bani pe-o bancă, șansele să-l găsești tot acolo se apropie de 100%. Și dacă nu-l găsești acolo, e o probabilitate covârșitoare ca cel care l-a luat să-l fi luat pentru a-l preda poliției, deci la fel de găsibil. Ce se întâmplă în Occident? Într-un oraș ca Barcelona, riscul de a-ți dispărea portofelul dintr-un buzunar expus se măsoară în secunde pe o stradă precum Rambla. Un clip viral de pe Youtube măsoară care-s șansele să-ți dispară un laptop lăsat pe masă într-o cafenea. În Paris, Roma, New York s.a.m.d. timpii în care „se evaporă” sunt de ordinul minutelor sau chiar al secundelor. În China? Laptopul „uitat” pe masa cafenelei timp de 50 de minute era tot acolo. Morala o poate pricepe oricine.

Ca om venit dintr-un stat fost comunist știu bine ce înseamnă toate acestea. Da, reportajele care ni se prezentau în comunism erau unele de-a dreptul devastatoare în ceea ce privește imigrația, șomajul, ghetourile și celelalte fenomene dure ale „societății capitaliste”. Acum n-am nici cea mai mică îndoială că reportajele acelea erau adevărate, multe fiind preluate de pe la televiziunile occidentale. Însă, pe vremea aceea, nu credeam o iotă din ceea ce dădeau autoritățile la TV sau în presă. De ce? Pentru că îmi doream blugi occidentali, îmi doream gumă de mestecat produsă în Occident, oamenii își doreau să fumeze țigări occidentale(mult mai fine și mai aromate decât cele locale), ascultam muzică occidentală care nu era închistată în ideologia comunistă și aveam o dorință nebună să am ceva de-acolo. Orice! Mă uitam la filmele care circulau din mână-n mână, pe casete video VHS, pierzând timpul nu obligatoriu ca să văd acțiunea, ci ca să admir mașinile lor, mobilierul din casă, toate gadgeturile tehnologice care la noi erau vise. Asta însemna că propunerea valorii sociale a Occidentului avea o gravitație ucigătoare pentru sistemul socialist-comunist în care ne aflam noi. 

Ceea ce constat acum e că forțele s-au inversat. Desigur, propunerea valorii sociale a Rusiei nu are cum să aibă atracție pentru Occident, cu toate că occidentalii care au aplicat pentru viza „shared values” spun o altă poveste. Însă, din colțul Occidentului, ceea ce face China este devastator. Imaginea de-acum a Chinei, cea pe care o văd turiștii când iau contact cu realitatea necenzurată de propaganda occidentală, este de-a dreptul șocantă, semănând cu o iluminare. Toți cei care ajung în China raportează un sentiment similar în ceea ce privește țara: e ca atunci când ți se ridică un văl opac de pe ochi. 

Nu mai vorbesc de fenomene precum cel de admirație în fața mașinilor chinezești, de apreciere a modelelor AI s.a.m.d. Toate acestea fac parte dintr-o propunere a valorii sociale care funcționează. China nu pune epitete în „propunerea valorii sociale”, ci lucruri concrete, verificabile. Asta spre deosebire Occident, mult prea obișnuit doar să pretindă că respectă anumite drepturi, libertăți, că ajută sau că face ceva cu adevărat util omului, fără a face în realitate nimic altceva decât energofage eforturi propagandistice. Istoria ne învață că atunci când centrul de gravitație nu mai are atracție, societatea ori se dezintegrează, ori e părăsită de oameni. Primul fenomen, dezintegrarea, l-am văzut în 1989, la picajul comunismului estic. Cel de-al doilea îl vom vedea curând. 

La capitolul emigrație, fuga din propria țară, România e avangarda Europei. Dar stați să vedeți ce va rezulta când se va goli întreaga Europă. Și nu de localnici, care probabil vor fi prea bătrâni să plece, ci tocmai de imigranții care se învățaseră cu ajutoarele sociale și care vor constata că „propunerea valorii sociale”  pe care-o percepuseră ei e mult prea precară aici.