Tunelul de la capatul luminitei

Există un subiect care efectiv nu-mi dă pace, iar acesta este cel al viitorului construcţiei europene. Văzută din exterior, Uniunea Europeană pare cea mai mare inovaţie geo-politică de până acum. Modalitatea în care atâtea culturi eminamente diferite s-au unit într-un spaţiu economic comun, stabilitatea monedei unice, precum şi bunăstarea locuitorilor acestei zone se constituie în elemente de-a dreptul fascinante. Este cel puţin interesant să vezi cum ţări între care existau conflicte istorice acţionează acum în interiorul aceluiaşi mecanism, în timp ce animozităţile trecutului par elemente bune doar pentru fundamentarea anecdotelor. Aşa cum probabil v-aţi dat seama, aceasta este imaginea care se vede din afară, cea pe care  şi-o face un observator superficial. Cu cât te apropii şi cu cât încerci să înţelegi mai mult, observi că mecanismul este aproape gripat, iar ceea ce părea a fi o corelare puternică între membrii nu este decât o vagă iluzie.

Deficienţele construcţiei europene se văd abia acum, când o criză de o magnitudine extremă a lovit continentul. Cu toate că pe unii notiunea "criză" îi face instinctiv să arunce ochii peste Ocean, problemele de aici sunt mult mai mari. În mod cât se poate de ciudat, în zona euro lucrurile par mai liniştite decât în SUA, iar aceasta în condiţiile în care excesele de-aici au fost de câteva ori mai mari. Pattern-ul crizei europene e simplu: în timp ce problemele americane au fost declanşatorul(expunerea iraţională a băncilor englezeşti şi germane pe sectorul subprime american), combustibilul care întreţine criza este dat de dezechilibrele şi excesele interne. Anglia şi Germania au fost campioanele infuziilor de capital în băncile proprii. În timp ce Anglia s-a văzut nevoită să naţionalizeze marile bănci, Germani s-a trezit cu probleme fundamentale la băncile de stat, riscând un blocaj gigantic. Acoperirea găurilor a costat imens, iar problemele nu sunt nici pe departe rezolvate. Cele două exemple reprezintă numai partea vizibilă deoarece, ajutoare mai mult sau mai puţin ortodoxe au fost acordate peste tot în Europa. Iar când lucrurile au devenit tensionate, BCE a pompat lichiditate ieftină în piaţă. În final, nimeni nu poate spune la cât se ridică preţul salvării băncilor europene şi, mai mult, nimeni nu are certitudinea că acestea au fost salvate. Banii însă s-au cheltuit, transferând problemele din sectorul bancar în cel public. Deficitele imense la care rulează acum statele membre ale UE se constituie într-o ameninţare la adresa stabilităţii monedei unice. Deficitul nu este, în sine, o problemă majoră. Când însă acesta se suprapune unor probleme structurale care împiedică funcţionarea economiei, rezultă un mix de-a dreptul periculos. Oare ce se mai poate aştepta de la economia grecească aflată acum în moarte clinică? Dar de la economiile statelor baltice? În acele zone este nevoie de sume imense nu pentru a reporni economiile ci efectiv pentru a le reconstrui. Lucrurile nu stau mai roz nici în statele dezvoltate unde mecanismul economic pur şi simplu refuză să repornească. Experimentele de tot felul înghit bani în timp ce locurile de muncă se pierd într-un ritm ameţitor, punând presiune peste bugetele asigurărilor sociale. Perioada de criză a scos la lumină diferenţele majore de abordare a membrilor uniunii, iar aceasta este una din problemele majore ale UE. Faptul că este imposibilă o abordare unitară a problemelor reprezintă o ameninţare directă asupra stabilităţii zonei. Rezolvarea situaţiei descrise se poate face numai şi numai pornind de la nivelul politic, unde se vede clar necesitatea unei integrări mai mari a membrilor. Acest lucru probabil a fost sesizat de politicienii comunitari care au forţat adoptarea Tratatului de la Lisabona. Marea întrebare care se pune este dacă nu cumva este prea târziu.

Grecia şi Irlanda sunt două state ale căror performanţe economice pur şi simplu bruiază moneda euro. Nivelul record al datoriilor, legislaţia laxă şi lipsa de seriozitate se constituie într-un cocktail exploziv. Deocamdată suntem la nivelul speculaţiilor legate de excluderea celor două ţări din spaţiul euro, cu toate că acest lucru pare pur şi simplu imposibil. În niciun tratat nu este prevăzută excluderea unei ţări care a aderat la euro, dar la fel de adevărat este că nicăieri nu scrie că nu se poate lua o asemenea măsură. Cele doua exemple nu sunt singulare, dar sunt cele mai pregnante. Este clar că a venit vremea abordărilor radicale. Sunt curios care va fi direcţia. Se va reveni la modelul "Europei cu două viteze"? Posibil, dar rămâne de văzut prin ce tunel va orbecăi "eşalonul doi".