Euro, bancile si alte himere

Sunt mulţi cei care se întreabă, poate firesc, de ce euro continuă să scadă în raport cu dolarul. Teoretic, după calmarea mediei şi a pieţelor în legătură cu isteria dateriilor Greciei sau cu alte "elemente de risc" mai mult sau mai puţin reale, toată lumea se aştepta la o stabilizare a raportului de forţe, urmată de o inversare de trend. Evident, lucrurile nu sunt atât de simple, iar raţionamentul reducţionist al unora nu este niciodată în acord cu ceea ce numim logica pieţei.

Dacă din punct de vedere tehnic sunt argumente - cred eu - clare în favoarea continuării actualului trend, acestea sunt confirmate şi de datele fundamentale. Principalele temeri ale investitorilor sunt cauzate acum, ca şi în trecut, de bănci. Există o temere, care ţine de superstiţie din punctul de vedere al unora, că istoria Credit-Anstalt de la începutul secolului trecut se va repeta. Şi cum revenirea crizei de atunci a avut ca punct critic Europa, acelaşi lucru se aşteaptă şi acum. Dar dincolo de aceste lucruri, există o temere întemeiată faţă de sistemul bancar european. Cum bine a fost demonstrat în actuala criză, băncile europene au dovedit o iraţionalitate mai mare decât cele de peste Ocean şi aceasta în pofida faptului că originea actualei crize nu s-a aflat în Europa. Exuberanţa băncilor europene şi lipsa unor reglementări stricte la nivel continental s-au constituit în elemente distructive pentru întreaga construcţie europeană. Şi aceasta pentru că graniţele dintre reglementările statale şi cele supra-statale au fost întotdeauna destul de vagi, lăsând mult loc unor interpretări subiective şi permiţând, în ultimă instanţă, crearea unor breşe cu capacitate distructivă.

Pentru eliminarea temerilor referitoare la fragilitatea sistemului bancar, ECB a pus la punct un framework pentru desfăşurarea unui stress test bancar la nivel continental. Aceasta nu numai pentru a folosi drept material publicitar ci şi pentru a se constitui într-un punct zero de la care dezvoltarea să se facă pe baze solide. Subiectul a fost abordat pe larg pe acest blog şi am remarcat încă de atunci o precaritate a ipotezelor în ceea ce priveşte factorii de risc. Cu toate că elementele amintite au fost observate de toată lumea, pieţele au răspuns pozitiv testului deoarece, contrapus testelor efectuate peste Ocean, suferea de aceleaşi probleme. Ca şi atunci, remarc faptul că în timp ce unele ţări au tratat testul cu seriozitate maximă(Spania spre exemplu), altele au găsit de cuviinţă să folosească acest moment pentru a minţi cu neruşinare. Încă de la anunţarea rezultatelor unii analişti au bănuit că băncile au falsificat deţinerile de debite suverane. Bănuiala a fost contrazisă cu tupeu de reprezentanţii ţărilor respective(Franţa, Anglia, Germania). Cum minciuna are picioare scurte, iată că a sosit şi momentul adevărului. Cele mai mari minciuni se pare că au venit din partea băncilor franceze, iar modul în care s-a aflat acest lucru a fost cât se poate de banal: datele utilizate la testul de stress şi datele furnizate de băncile franceze căre Bank for International Settlements sunt divergente. Spre exemplu, pentru testul de stress băncile franceze au declarat un total de 6.6 mld.EUR  debite spaniole, 11.6 mld. EUR debite greceşti şi 4.9 mld. EUR debite spaniole. La BIS, datele declarate pentră acelaşi indicator sunt cu până de şase ori mai mari, după cum urmează: 34.7 mld. EUR debite spaniole, 20 mld. EUR debite greceşti şi 15.1 mld. EUR debite portugheze. În aceste condiţii de neseriozitate şi, spun eu, prostie crasă mai poţi avea încredere în testele de stress? Evident că nu şi absolut tot blatul pică în derizoriu. Aceasta pentru că politica europeană este total incoerentă şi lipsită de direcţie. La ce te poţi aştepta la un Sarkozy deviant pentru care contează mai mult ce cred babele stafidite, naţionaliste şi născute ofensate(care atârnă totuşi greu în campania electorală) decât ideea unei Europe coerente din punct de vedere economic?

Peste Canalul Mânecii s-a întâmplat acelaşi lucru, minimizându-se voit deţinerile de bonduri italiene şi irlandeze. La fel şi în Germania şi, cu aceasta, tabelul este complet. Când "pilonii" Uniunii se comportă aberant, la ce te mai poţi aştepta de la ceilalţi? Nu ai brusc imaginea unei structuri dinamitate chiar de cei care ar trebui să se constituie în fundaţie? Evident că da, iar în toată această ecuaţie Banca Centrală Europeană tace. Poate cineva să creadă altceva decât că avem de-a face cu un mega blat de proporţii continentale?

Ar mai fi multe elemente de discutat. Poate ar trebui înţeles că băncile vor avea cu siguranţă nevoie de capital suplimentar şi, sincer, nu văd de unde-l vor obţine. De asemenea, este nevoie mai mult decât oricând de un cadru de reglementare a băncilor la nivel continental, de controlul acestora şi de ruperea lor de statele din care provin. Putem remarca doar câţiva paşi firavi: se pun bazele unui mecanism de control supra-statal şi se discută despre un sistem de taxare a băncilor pentru a se crea un fond de intervenţie pe timp de criză(în timpul actualei crize, progeniturile bancare europene au păpat 16% din PIB). În timp ce la mecanismul de control lucrurile par oarecum clare, în ceea ce priveşte taxarea discuţiile devin pe zi ce trece mai sterile şi alambicate, ceea ce ar putea creea premisele unei anulări a sa. 

Poate că ar trebui să ne aruncăm ochii şi asupra structurii politice a Europei. Dominarea de către Partidul Popular, trebuie să recunoaştem, a fost mai mult decât nefastă. În primul rând prezenţa acestei forţe politice a adus în prim plan personaje controversate, a şi anulat dreapta tradiţională, deschizând calea unei revanşe a socialismului. Mai mult, printr-o pseudo-politică de dreapta au încurajat atomizarea Europei şi reînvierea naţionalismelor şi xenofobiei ieftine. Un bun prieten cu care m-am întâlnit după mulţi ani strict întâmplător, culmea, pe plaiurile lucitane îmi spunea că reprimarea brutală a fascismului din Europa nu a fost totală, iar urmele rămase s-au dezvoltat latent, trecând din stadiul inconştient în cel de complex pentru ca acum, sub conducerea unor inconştienţi, să reapară sub forma unui naţionalism încurajat de framework-ul european. Ceea ce vedem acum este ieşirea la suprafaţă a unor monştri care s-au dezvoltat la umbra unor principii laxe.

Mai grav este că aceşti monştri nu mai pot fi combătuţi de dreapta compromisă nedrept de nişte circari vopsiţi. De asemenea, trebuie să recunosc cu amărăciune, anticorpul naţionalismului deşănţat îl deţine stânga şi, cu aceasta, am toate motivele să cred că viitoarea configuraţie europeană va fi puternic de stânga. Aceasta cred că este şi temerea investitorilor deoarece puţini sunt cei care cred că stânga ar putea deţine cheile ieşirii din criză.

Închei prin a repeta că, din păcate, Europei îi lipseşte coerenţa. Pe timp de criză această lipsă naşte monştri centrifugi care fac mass media de peste Ocean să exclame în extaz că Uniunea se duce dracu'. Eu unul nu cred că mai este posibilă o întoarcere. Dar cred că o stagnare poate avea efecte mai grave şi, probabil, aici este marele pericol al Uniunii.