Isteria imaginii si consecinţele ei

Cum probabil aţi observat, nu m-am lăsat purtat de "trendul SOV" care a pus stăpânire pe întreaga viaţă românească(mai mult sau mai puţin politică). Este o şuşă ieftină asupra căreia nu cred că trebuie să ne aplecăm. Din punct de vedere economic SOV nu înseamnă decât o cantitate mare de cash care, din păcate, nu şi-a găsit niciodată calea către investiţii profitabile. Că un anume băiat a decis că e timpul "să i-o tragă" sau că s-au înţeles asupra acestui aspect mi-e egal. Nu pot decât să observ cu amărăciune că, pe zi ce trece, politica de imagine practicată de puterea actuală devine un factor care afectează grav siguranţa naţională. Şi voi încerca să explic acest lucru prin prisma unei alte "lovituri de imagine" care riscă să ne coste enorm.

Să începem cu începutul. După ce în 1991 s-a constituit ca societate pe acţiuni, Petromidia SA a funcţionat de la an la an din ce în ce mai prost, ajungând prin anii 1997-2000 să aibă datorii serioase la buget. Cum statul nu mai putea suporta gaura neagră, s-a hotărât privatizarea acesteia. Puţini îşi mai amintesc acea perioadă tulbure. Iniţial au fost discuţii şi negocieri cu Daewoo Glencore şi Petromidia SUA(o firmă apărută din neant şi reprezentată de Windmill). În 1999 lucrurile păreau a se finaliza atunci când statul a bătut palma cu concernul turcesc Akmaya(mai ţineţi minte bancurile despre cum va ajunge Petromidia să proceseze petrol şi să scoată ca produs final drojdie?). Înţelegerea a căzut pe fondul unor facilităţi suplimentare  aberante cerute de turci şi rafinăria s-a reîntors la stat. Timp în care datoriile creşteau de la o zi la alta, iar combinatul era în pericol de a ajunge fier vechi. Pe acest fond, la 31 octombrie 2000, FPS a vândut rafinăria către Rompetrol Group BV, firmă olandeză deţinută de Dinu Patriciu. Cu toate că suma pentru cele ~70% din acţiuni nu a fost mare(de fapt a fost infimă), Rompetrol s-a obligat să investească 205 milioane $  în retehnologizare, 20 milioane $ în mediu şi să repornească partea de petrochimie. Aici trebuie menţionat că grupul Rompetrol a preluat rafinăria cu tot cu datoriile de ~600 milioane dolari, datorii care, putem spune, erau ale statului către stat. După schimbarea de putere, Dinu Patriciu a reuşit să transforme cele 600 milioane $ în obligaţiuni. Era greu de crezut că cineva va plăti dintr-un foc respectivii bani. Astfel, soluţia transformării lor în obligaţiuni a fost una interesantă şi perfect legală. Proprietarul rafinăriei urma să plătească timp de 10 ani dobânzile şi, până în 30 septembrie 2010, datoria. Surprinzător, Rompetrol s-a ţinut de promisiuni, a reuşit retehnologizarea rafinăriei şi, mai mult, a reuşit dezvoltarea unui grup multinaţional. Meritul lui Patriciu în această afacere este acela de a transforma o rafinărie falimentară şi fără perspective într-un business integrat, funcţional şi care începuse o expansiune interesantă. Schimbarea de putere l-a adus pe Patriciu în centrul atenţiei datorită contrelor pe care le-a avut cu Băsescu. Scandalul a culminat cu arestarea pentru 24 de ore a lui Patriciu şi eliberarea sa probabil pe fondul reacţiilor venite dinspre marele licurici. Intuind perspectiva politică, precum şi criza care urma să apară, Patriciu a vândut în 2007 75% din acţiunile pe care le deţinea la Rompetrol BV(deţinătorul întregului business Rompetrol şi implicit a rafinăriei Petromidia) către Kaz Munai Gaz, încasând 1.6 mld $. Doi ani mai târziu, Patriciu a vândut şi restul de 25% din business retrăgându-se definitiv.

Ajunsă aproape de scadenţă, datoria este treaba numai a Kaz Munai Gaz. În luna august, kazahii au plătit 54 milioane $, intenţionând ca restul de datorie neplătită să-l transforme în acţiuni(în conformitate înţelegerea pe care rafinăria o avea cu statul). Această mişcare le-ar fi permis păstrarea pachetului de control, iar apoi, probabil, printr-o serie de majorări de capital în contul datoriilor rafinăriei către Kaz Munai Gaz, diminuarea participaţiilor statului. De asemenea, s-au făcut speculaţii că proprietarii de acum ai Petromidia urmează ca, înainte de data scadentă a obligaţiunilor, să cedeze părţi importante ale rafinăriei către Kaz Munai Gaz în contul datoriilor acesteia către firma mamă. Astfel, ANAF a pus sechestru asigurator asupra activelor Petromidia pentru a împiedica vânzarea acestora. Având în vedere că datoria Petromidia către stat nu devenise scadentă, măsura sechestrului asigurator poate fi considerată abuzivă.

Modul în care ANAF a acţionat este cel puţin suspect. Mai mult, fostul gărdaş Sorin Blejnar vorbea ieri într-o emisiune despre executarea Petromidiei ca urmare a neachitării obligaţiilor scadente. Este evident o prostie fără margini să discuţi despre executare. Mai mult, mi se pare de-a dreptul o naivitate să acuzi public Kaz Munai Gaz că mută profitul în firme offshore(le-a ridicat gratuit o minge la plasă). Să mergem însă după raţionamentul statului. Kazahii nu platesc, deci îi execută şi le iau rafinăria. Ce dracu' face statul cu o rafinărie care pe vremurile actuale nu are un furnizor de ţiţei? Cum se descurcă cu cei 9000 de salariaţi şi cu cheltuielile pe care trebuie să le susţină? Eu unul cred, în continuarea scenariului, că ar numi politic un director care-o va căpuşa şi-i va face datorii duble. După, se va repeta scenariul Rafo, scenariul Patriciu sau va fi dezmembrată/lichidată din cauză că, vezi Doamne', statul nu are expertiză(întotdeauna trebuie să se piardă miliarde înainte de a se ajunge la această concluzie). Cam acestea sunt cele trei variante pe care le flutură gărdaşul Blejnar, variante care conduc spre o perspectivă victorioasă cu care suntem deja obişnuiţi: închidere, şomeri, contracţie.

În realitate însă, lucrurile nu se vor termina în acest fel. E greu de crezut că cei de la Kaz Munai Gaz au aruncat două miliarde de dolari în vânt. Kazahii, cel mai probabil, vor câştiga procesul cu statul care, din nou, va arunca nişte bani total aiurea. Până la urmă, rafinăria va fi preluată de firma mamă în contul datoriilor şi statul va rămâne cu 49% dintr-un mare zero. Vor fi pur şi simplu nişte bani aruncaţi aiurea. Şi aceasta pentru că marea miză a statului la Petromidia ar trebui să fie funcţionarea acesteia. E vorba de aproape 10000 de locuri de muncă, de accize care se încasează şi de nenumărate alte beneficii pe orizontală. Numai că acum se joacă strict politic la "ruşine Dinu Patriciu". Chestia asta însă ne costă enorm. Atât ca imagine cât, mai ales, ca dezvoltare a mediului economic.