Fara partinire despre OUG50

Presiunile făcute de bănci via FMI pentru modificarea OUG50 reprezintă cea mai brutală intervenţie externă de care am avut parte până acum. Practic, guvernanţii actuali şi-au demonstrat întreaga incompetenţă prin comportamentul pe care l-au avut în legătură cu această problemă. 

Ordonanţa în sine, dacă e să fim corecţi până la capăt, a reprezentat un amestec la fel de brutal al statului pe teritoriul guvernat de nişte contracte liber acceptate atât de bănci cât şi de clienţi. N-o să merg pe idea celor care spun apăsat că în toată această afacere băncile sunt diavolul(că tot e la modă comparaţia) şi clienţii sunt victimele. Să fim serioşi. La momentul semnării contractelor clienţii şi-au asumat fără nicio presiune costurile exagerate ale creditelor acordate cu largheţe de bănci. A da vina pe publicitatea pe care şi-au făcut-o băncile atunci e la fel de prostesc cu a acuza McDonalds de faptul că eşti obez. Cu toate că nu voi fi foarte popular, trebuie să precizez că în toată afacerea bănci-clienţi fiecare parte trebuie să-şi asume riscurile. 

Ajunşi însă la asumarea riscurilor constatăm o nouă problemă: băncile nu şi l-au asumat până la capăt deoarece au primit ajutor din partea statului, iar cea mai mare parte a creditului de la FMI a fost luată tocmai pentru a putea oferi acest ajutor. Dacă sunteţi nedumeriţi deoarece nu s-a făcut nicăieri vorbire despre vreun ajutor acordat băncilor, o să vă spun şi în ce-a constat acesta: între altele în reducerea rezervelor minime obligatorii. Da, e vorba de acei bani despre care bancherii ţipau încă de acum doi ani că sunt banii lor. Să ne înţelegem bine: la momentul nebuniei creditării fără rost, aceiaşi bancheri nu aveau nimic împotriva faptului că trebuie să suporte rate cocoşătoare ale rezervelor. Pur şi simplu sfidau BNR continuînd să crediteze prosteşte în valută. În momentul în care s-au trezit cu fundu-n apă s-au dus la BNR cu jalba-n proţap să ceară banii de rezerve deoarece, chipurile, ar fi banii lor. Păi, dacă am judeca logic, respectivii bani nu prea erau ai lor, iar prostia cu creditele acordate bezmetic ar fi trebuit suportată de bancile mamă. Bănci mamă care, în toată tevatura, au apărut ca elemente pozitive deoarece, vezi Doamne, nu-şi retrag liniile de finanţare către subsidiare.

Aşa cum lesne se poate observa, lucrurile sunt mai complicate decât pare şi, în această ecuaţie, fiecare are partea sa de vină. Clienţii care n-au căscat bine ochii la ce semnează sunt vinovaţi la fel de mult ca şi băncile care nu şi-au asumat în totalitate riscurile. De-aici a rezultat o ţară ale cărei datorii cresc geometric pentru a mima normalitatea. Normalitate care nu mai există de mult, de când s-a hotărât că vinovaţi pentru excesele unora sunt toţi. Şi aceasta pentru că statul român a fost, este şi va fi un mare impotent.Iar cei care l-au ghidat în situaţia actuală au fost, în marea lor majoritate, nici mai mult nici mai puţin decât nişte proşti ticăloşi.