Un alt cimitir

O să vă atrag atenţia astăzi asupra unei lecturi pasionante şi, în acelaşi timp, pline de controverse: Cimitirul din Praga. Am aşteptat ceva timp până să vă prezint această carte deoarece am vrut să-mi limpezesc mintea şi să reiau câteva fragmente pentru a nu cădea pradă unui soi de exagerare inutilă. De altfel consider că acesta este un exerciţiu aproape obligatoriu atunci când vine vorba de Eco.

La un prim nivel, romanul se învârte în jurul unui personaj ipotetic, Simonini pe numele său, un individ misterios şi, în acelaşi timp, extrem de pragmatic. Simonini este liantul folosit de Eco pentru a explica încrengătura de evenimente care au constituit fundaţia ideologică a agitatului secol XX. Cu o copilările marcată de aripa protectoare(până la strivire) a bunicului, urmată de o tinereţe/ucenicie agitată sub semnul unui notar escroc, Simonini reuşeşte să capete pragmatismul şi reflexele necesare trecerii lui pe următorul nivel, acela de colaborator al serviciilor secrete. Această bază îi permite lui Eco să-l amestece pe Simonini în toate evenimentele importante, fie că e vorba de Revoluţia Italiană a lui Garibaldi sau de Comuna din Paris. Personajul lui Eco este ceea ce se numeşte culegătorul de informaţii, agentul sub acoperire, adică cel a cărui obligaţie este aceea de a aduce dovada. Iar când dovada nu există, e lesne de înţeles că tot el trebuie să o fabrice, lucru mai mult decât facil pentru un individ care şi-a petrecut tinereţea falsificând testamente. Ceea ce complică şi mai mult situaţia lui Simonini este faptul că suferă de dublă personalitate, ceea ce-l face să se confrunte cu pierderi de memorie sau înţelegeri aproximative a unor evenimente la care fusese părtaş. Aici intervine tehnica desăvârşită a lui Eco, cel care face ca Simonini să comunice cu cealaltă faţă a personalităţii sale printr-un jurnal pe care cei doi şi-l pasează unul celuilalt. La fel de interesantă este intersectarea lui Simonini cu doctorul Froide(impecabilă găselniţa!) la Paris şi modalitatea prin care pune în aplicare observaţiile timpurii ale acestuia pentru a-şi auto-rezolva maladia psihică de care suferea. Opera finală a lui Simonini este controversata lucrare pusă în circulaţie de serviciile secrete ruseşti şi cunoscută sub titlul  "Protocoalele Înţelepţilor Sionului", cartea care demasca marea conspiraţie evreiască şi care se va constitui într-una din obsesiile secolului XX. Desigur, există mai multe faţete ale scrierii, iar prezentarea detaliată a lor ar fi desuetă. Oricum, e greşit să înţelegem că "Cimitirul din Praga" este o carte dedicată exclusiv subiectului amintit. În primul rând o consider o inventariere a obsesiilor şi curentelor secolului XX, precum şi o încercare de cercetare arhelogică a originilor acestora.

Ceea ce însă mă fascinează la acest roman se află dincolo de acţiunea sa, anume rolul parşiv pe care Eco i-l dă pentru captarea definitivă a cititorului în universul său. De fapt, nu captare, ci arestarea, manipularea sau, pentru cei mai slabi de înger, cotropirea totală cititorului. Jocul lui Eco este unul cunoscut. În 1962, bulversa lumea cu "Opera deschisă", pentru ca, după aproape 30 de ani, să revină cu "Limitele interpretării". O răzgândire? În niciun caz, de fapt o completare a textului iniţial menită a ajuta cititorul cu înţelegerea exactă a mesajului transmis. Ceva similar se petrece cu Cimitirul din Praga, de data aceasta în spaţiul romanelor sale. Punctul iniţial al acesti joc sunt tentat să-l situez în 1988, odată cu apariţia "Pendulului lui Foucault", roman în care lumea pare iremediabil vrăjită într-o încrengătură de societăţi secrete, ritualuri mistice, scrieri criptate şi evenimente bulversante. Iar marele plan prezentat atunci părea a guverna implacabil întreaga desfăşurare a istoriei, parcă în continuarea tradiţiei. Ca şi în prima sa aventură, Eco ne readuce brutal în spaţiul realităţii(prin aceasta înţelegându-se normalitatea autorului), dezvrăjind întreaga lume pe care tot el o pictase cu vopselele misterului. Cimitirul din Praga devine, în acest fel, mai mult decât originea intrigii, transformându-se într-un loc de îngropare a misterului. Oare? Cimitirul e un loc eminamente misterios ceea ce-i poate permite lui Eco transmutarea jocului pe alte nivele, dar despre aceasta probabil vom mai avea timp să vorbim.

Există, desigur, numeroase valenţe şi chei de interpretare ale acestei scrieri pe care vă recomand cu căldură să le descoperiţi singuri. Şi, ca o încurajare finală vă voi spune că, dincolo de devoalarea modului brutal în care se desfăşoară lucrurile în bucătăria serviciilor secrete, veţi descoperi concepţia lui Eco despre ceea ce ar putea fi numit "misterul ultim", "secretul final" sau cum vreţi să-i spuneţi.

Nu voi încheia înainte de a felicita Editura Polirom pentru dublul merit pe care-l are: în primul rând a reuşit aducerea romanului pe piaţa românească într-un timp record de la apariţia sa în limba italianană şi, nu în ultimul rând, ne-a oferit o traducere impecabilă semnată de Ştefania Mincu.