SIF-urile la momentul (anti)performanţei!

În mai multe rânduri am atras atenţia asupra faptului că SIF-urile sunt titluri extrem de riscante, a căror evoluţie pe bursă este înşelătoare. Chiar şi acum, când preţurile acestora sunt doar o fracţiune din ceea ce-au fost pe vremea când 'telectualii pieţei autohtone ne demonstrau doct că pentru SIF-uri nu există prag superior, cred cu tărie că vremea lor a trecut. Ultima ispravă a bravilor administratori ai societăţilor amintite este conştientizarea faptului că au luat o ţeapă usturătoare cu BCR. 

În conformitate cu contractul de privatizare, Erste ar fi trebuit să listeze titlurile BCR în termen de trei ani de la privatizare. Evident că n-au făcut-o deoarece s-au înţeles cu SIF-urile care, în schimbul continuării plăţii dividendelor, s-au mulţumit să-şi păstreze  înşelătoarele titluri în portofoliu. Cu toate că încă din 2007 era evident pentru toată lumea că băncile nu vor avea o  soartă uşoară, oamenii de biznis de la SIF-uri au preferat să stea cu capul plecat. Astfel s-au trezit într-o situaţie cel puţin stranie: nu mai încasează nici dividende, iar austriecii par să fi uitat definitiv de listare. În aceste condiţii, s-au trezit să facă răzmeriţe prin presa autohtonă anunţând vocal că vor să iasă din afacere.

Personal cred că e o nouă acţiune de gâgă. Cum poţi ieşi din afacere în condiţiile în care Erste are drept de preempţiune şi, mai ales, în condiţiile în care banca nu este listată. Ce preţ vei cere pe acţiuni? Sau poate, cine ştie, aceasta reprezintă o oportunitate pentru aristocraţia sifoanelor deoarece vânzarea se poate face la mica înţelegere? În condiţiile în care nu ai un preţ corect stabilit de către piaţă, orice preţ este posibil.

Îndepărtându-ne de spectrul unui blat la scară, trebuie să observăm că, oricum, în această afacere, SIF-urile sunt cu spatele la zid. Personal cred că singura lor variantă de ieşire din business nu poate fi decât una de forţă, adică să-şi spună apăsat punctul de vedere în cadrul consiliilor de administraţie ale BCR, acolo unde încă mai au drept de veto, cu speranţa că, în acest mod, vor forţa mâna austriecilor. Desigur, odată cu trecerea timpului, acest drept nu mai valorează mare lucru, mai ales acum când Jeffrey Franks vorbeşte din ce în ce mai apăsat cu un suspect accent austriac. 

Episodul BCR este, din punctul meu de vedere, o mostră cât se poate de clară de anti-performanţă managerială a administratorilor celor cinci SIF-uri. De asemenea, se constituie într-o demonstraţie a ceea ce înseamnă perpetuarea unei legislaţii aberante care, într-un mod de neînţeles, limitează dreptul unui acţionar de a deţine mai mult de 1% din societăţile respective. Istoria a demonstrat în nenumărate rânduri că legile anti-economice au efecte din cele mai perverse în timp. Despre actuala limitare de deţinere a titlurilor s-a a spus că a fost introdusă pentru a proteja interesele micilor acţionari. Ce se va alege până la urmă rămâne să vedem.