Romania fara speranta

N-aş mai fi vrut să scriu despre România, mai ales din cauză că avem de-a face cu un context internaţional destul de complicat, în care efectele despre care vorbeam în urmă cu doi ani încep să se facă simţite. În faţa unei asemenea imagini, a te apleca asupra României pare pur şi simplu o pierdere inutilă de timp. Cu toate acestea, cred că uneori este util un asemenea exerciţiu, mai ales prin prisma faptului că prostiile făcute, infinit mai mari decât în alte părţi, produc efecte mult mai categorice.

Cum bine ştiu cei care-mi citesc blogul, de la începutul crizei autohtone am fost adeptul unei soluţii radicale, în care cei care au făcut excesele să fie lăsaţi să plătească. Pe vremea aceea, dacă mai ţineţi minte, un individ ne atrăgea vehement atenţia că trebuie să plătim deoarece, chipurile, el ne-ar fi scos din comunism. În locul unei politici corecte, care ar fi presupus asumarea greşelilor făcute de fiecare, România a ales cea mai periculoasă cale, anume transformarea unei componente importante a datoriei private în datorie publică. Sunt mulţi care susţin că acesta era preţul pe care trebuia să-l plătim pentru accesul nostru la lumea civilizată. Acestora le-aş pune în vedere studierea Islandei, mai precis a tacticii adoptate de această ţară în lupta cu marile forţe de pe piaţa financiară. Nu vă voi spune decât că, cel mai grav efect al tacticii corecte pe care au adoptat-o a fost ... retragerea lanţului McDonalds din ţară. Într-adevăr, tragic! :-) 

Revenind la România, primul element la care trebuie să ne uităm este creşterea galopantă a împrumuturilor pe termen scurt. Astfel, în trimestrul doi al anului curent s-a consemnat o datorie totală pe termen scurt de 21.4 mld. EUR. Comparaţi această valoare cu cele 22 mld. EUR cât reprezenta datoria pe termen scurt a ţării în decembrie 2008, pentru a înţelege că, de fapt, în aceşti trei ani de la începerea crizei, România nu a făcut altceva decât să se învârtă în cerc. Numai că această tură de cerc a costat peste 20 mld EUR datorie publică şi numeroase sacrificii inutile care au produs contracţii economice galopante cu efecte puternic negative pe termen mediu şi lung. 

Şi pentru că am vorbit despre contracţii economice, ar trebui văzut exact unde ne aflăm acum. Guvernul şi agenţii de marketing ai actualei puteri urlă din bojoci că economia a crescut cu 1.4% în termeni anualizaţi(întrucât creşterea faţă de trimestrul anterior e rahitică, nu prea mai aduc vorba de acest indicator inventat numai de prostia lor). Însă, dacă vom contrapune acestei creşteri creşterea datoriei pe termen scurt cu peste 30%, din care o componentă importantă este cea guvernamentală, vom înţelege că ne aflăm pe un drum înfundat. Mai grav este că, în condiţiile deteriorării puternice a climatului internaţional, dependenţa României de finanţarea externă se accelerează, fapt care nu ne poate conduce decât către o aterizare forţată. Această realitate, dublată de posibilitatea de a ni se refuza o nouă asistenţă a FMI exact în momentul în care aveam cea mai nevoie mai mare de aceasta, pare ne conduce iremediabil către o plonjare liberă în prăpastie. 

Pe la începuturile crizei am atras atenţia că cel mai bun lucru pentru România ar fi corecţia cursului pentru protejarea producţiei interne, descurajarea importurilor şi încurajarea exporturilor. Spuneam atunci că, în cazul în care nu se va proceda aşa, vom avea parte de o corecţie a veniturilor de natură salarială, urmată de o nouă diminuare a acestora prin intermediul inflaţiei pentru ca, până la urmă, să se constate că drumul a fost greşit şi trebuie corectat cursul. Acum suntem în pragul celei de-a treia etape, iar cea de-a patra nu cred că va mai exista.