Tragedia greaca si comedia erorilor

După un weekend cu mai multe termene limită pentru finalizarea negocierilor, grecii au reuşit să obţină ceea ce tot obţin de o bună bucată de vreme: un nou termen limită. Bineînţeles, nu-i ajută cu nimic, dar pare tot ceea ce pot obţine mai bun în aceste vremuri. De ce fac o asemenea afirmaţie? Din cauză că, pe măsură ce trece timpul,  grecii conştientizează că principala misiune a binefăcătorilor troikăi nu este decât una singură: să-i oblige să accepte cadoul otrăvit. Totul sună frumos, este împachetat în strălucitoare declaraţii de bune intenţii, promite o reducere substanţială a datoriei. Oare cine e nebun să nu accepte aşa ceva?

Pentru a înţelege mai bine ce se petrece trebuie să pătrundem în spatele zâmbetelor binevoitoare şi să înţelegem care e mecanismul din spatele întregii inginerii. Avem un stat supra-îndatorat care, din punct de vedere practic, se află în faliment. În cazul unui stat, falimentul înseamnă aruncarea la gunoi a datoriilor curente şi, cumva, o resetare a întregului sistem. Desigur, nu trebuie să înţelegem de-aici că falimentul e vreo bunăstare. El implică sărăcirea propriilor cetăţeni, izolarea financiară a ţării şi cel puţin câţiva ani de probleme abrupte. Datoriile ţării nu se şterg, însă creditorii vor fi obligaţi să le înregistreze în contabilitate ca pierdere, ceea ce deschide posibilitatea vânzării acestora către terţi la preţuri mult mai mici, uneori chiar şi un cent la dolar. Cu alte cuvinte, intrarea în incapacitate de plată conduce automat către posibilitatea unei scăderi puternice a datoriei publice. Mai avem însă un mic element: Grecia este membră a zonei euro, ceea ce o proiectează într-o cu totul altă realitate. Pe de o parte, prietenii europeni nu pot accepta deraierea unui stat membru de la normalitate, însă, pe de altă parte, strâmbă din nas atunci când e vorba să-şi cufunde adânc mâna în buzunare şi să plătească nota de plată a săracului. 

Avem deci de-a face cu o dilemă a bogatului care n-ar vrea nici să-l piardă pe sărac, dar nici să-l plătească. Aşa s-a ajuns la paradigma "reformă contra reducerea datoriilor". Privit din exterior pare un deal corect. Eu îţi reduc datoria, iar tu te pui pe treabă şi-ţi reformezi ţara astfel încât, pe viitor, să nu ne mai produci probleme. La nivel teoretic sună frumos, însă diavolul stă în detalii. Ce este reforma? Este oare ea un soi de panaceu capabil să vindece orice boală financiară a unei ţări? Şi, dacă este aşa, în ce constă? De-aici lucrurile sunt mult mai complicate. Într-adevăr, se vor reduce ceva datorii, dar preţul este unul usturător: Grecia trebuie să privatizeze cam tot, să reducă substanţial statul şi  să accepte alte câteva condiţii care, până în prezent, fuseseră considerate de neacceptat(spre exemplu autorizarea unor ansambluri rezidenţiale pe insule protejate). Chiar dacă privatizarea pare soluţia corectă, în condiţiile în care nu ai controlul asupra licitaţiilor care se vor face, avem deja un semn de întrebare. Mai mult, aceste privatizări se vor face acum, când preţurile sunt la pământ. Şi, în final ar mai fi o întrebare: ce se întâmplă după demararea privatizărilor masive? Cu siguranţă economia se va contracta puternic, iar şomajul va creşte la limite necunoscute până acum. Adică, o situaţie similară celei care ar rezulta în urma unui faliment, dar cu toate investiţiile statului privatizate. O situaţie practic fără ieşire deoarece îţi rezultă un stat slab şi supra-îndatorat. 

De remarcat e că, până în prezent, creditorii au refuzat toate planurile propuse de premierul Papademos. Ce se va întâmpla e greu de spus. Cert e că niciun reprezentant al partidelor politice nu doreşte acceptarea condiţiilor înrobitoare. La fel de adevărat e  însă că Grecia nu poate să rămână în zona euro şi, în acelaşi timp, să se comporte ca un stat falimentar. În principiu nu există decât două variante, iar oficialii greci trebuie să aleagă una. Până acum au ales să bată pasul pe loc, sperând într-o minune. Din nefericire pentru ei, în acest domeniu minunile nu prea există, motiv pentru care trebuie să revină cu picioarele pe pământ şi să-şi asume răspunderea pentru acţiunile proprii. Cel mai mare cadou pe care l-au acceptat triumfalist a fost aderarea la zona euro. Acum suflă şi-n iaurt, însă sunt obligaţi să acţioneze şi să vadă cum pot corecta erorile trecutului!