Atomizarea Europei

Imediat după cele de-al doilea Război Mondial, proaspăt scăpatele națiuni europene au început vaste programe de reconstrucție atât a țărilor cât și a popoarelor. Războiul a accentuat instinctul național, a întărit legăturile dintre diversele provincii ale statelor. 

Lupta pentru reconstrucția națiunilor s-a dat atât pe tărâmul realității imediate, reprezentată de refacerea infrastructurii, a instituțiilor s.a.m.d., cât și pe tărâmul educației. Așa se face că, în timp ce orașele se reconstruiau și economiile erau repornite, o nouă generație de elevi învăța despre valorile naționale, în limbile oficiale ale țărilor lor. Orice instinct regional, orice sugestie legată de vreun dialect sau de vreo tradiție locală era efectiv exclusă din programa oficială. Lucrurile nu rămâneau însă doar la acest nivel, întreaga societate fiind canalizată spre noul naționalism.

Dezvoltarea Uniunii Europene, accentuarea supra-teritorialității și a tendințelor de federalizare ale continentului conduc la o dezintegrare a vechilor națiuni. Tendința am observat-o încă de prin anul 2000 când, la Nisa fiind, citeam într-un ziar local despre un protocol de cooperare între Nisa și Barcelona. Abia atunci am conștientizat noțiunile de autonomie locală care, pe termen lung(se scria în articolul respectiv) se transformă în independență locală „într-o Europă a diversității”. Articolul amintit mi s-a părut ciudat, mai ales privind prin perspectiva doctrinei oficiale a statului „absolut” unitar francez. Cooperarea dintre Nisa și Barcelona era solidificată de o directivă a UE referitoare la conservarea valorilor și a tradițiilor europene. 

Ceva mai târziu urma să mă mai minunez de banii europeni care s-au cheltuit pe proiecte de conservare a tradițiilor locale. Astfel au fost finanțate studii care au reînviat limbi sau dialecte pierdute, care au dezgropat origini uitate sau au readus în atenție fapte istorice date voit uitării de sistemul educațional. Pasul următor al acestei politici este limpede pentru oricine, anume atomizarea continentului, împărțirea sa în unități teritoriale din ce în ce mai mic, după principii din ce în ce mai dubioase. 

Iată că, la ceva peste zece ani de la conștientizarea de către mine a noii politici la nivel continental, semințele răsturnării de situație încep să se vadă. Catalanii ies din ce în ce mai des în stradă pentru a-și cere independența, iar Scoția începe să devină din ce în ce mai vocală și mai belicoasă la adresa Angliei. Cireașa de pe tort a fost cumva surprinzătoare pentru mine. Ieri, în Veneția, un miting popular solicită nici mai mult nici mai puțin ruperea de Italia. Dacă ar fi fost vorba de vreo inițiativa exotică, probabil nu m-aș fi oprit asupra ei. Dar nu e vorba de asta! Sondajele vorbesc de faptul că aproximativ 70% dintre venețieni susțin secesiunea, ceea ce ne aruncă într-o cu totul altă realitate. Ce urmează? Vom revedea ieșind la lumină Republica Venețiană?

Exemplele prezentate sunt cele mai pregnante, cele care sugerează că urmează să vedem un val secesionist bântuind întreaga Europă. Cu siguranță această reconfigurare a continentului îi va ajuta teribil pe cei puternici, cei care vor reuși să se mențină așa cum sunt. Probabil în Germania nu vor fi probleme majore, în Franța doar chestiuni marginale care pot fi ținute sub control, însă în restul teritoriilor o atomizare nu este numai de dorit, ci chiar încurajată. Împărțirea Spaniei în provincii istorice, a Italiei în vechile republici/regate ar mai reduce „masa bogaților”. Perpetuarea modelului și în alte state ar „spori diversitatea” și ar reduce din pretenții, lucru care-i avantajează teribil pe cei puternici. 

Am scris acest articol din cauză că și în România „se muncește” cu sârg pentru împlinirea unui deziderat de atomizare a țării. Dacă va reuși putem spune că ne-am mai ratat încă odată șansa istorică. Experiența ne arată că în istorie au contat numai cei mari. Dacă nu vom reuși să ne menținem cel puțin în granițele actuale ne vom transforma în plevușcă, într-o masă de manevră fără personalitate. Uitați-vă la statele rezultate din împărțirea Iugoslaviei. Mai au vreo personalitate, se mai uită cineva serios la ele? E un punct de pornire pentru a reflecta asupra destinului nostru de mâine.