China si noi

Cu ocazia evenimentelor generate de Primăvara de la Praga, România era înconjurată de trupe sovietice gata s-o invadeze. Ruşii, ca de fiecare dată, reacţionau dur. Comunismul cu faţă umană promovat de Alexander Dubček era considerat o sfidare a puterii sovietice, o încălcare grosolană a propriei sfere de influenţă. Aşa s-a născut alianţa pentru salvarea comunismului din Cehoslovacia.

România s-a opus cu vehemenţă. A fost momentul de glorie al lui Ceauşescu, un apogeu al unei abile lupte ascunse desfăşurate pe plan extern. Desigur, ieşirea lui Ceauşescu nu a fost un joc la cacealma. Cacealmaua e un joc practicat de cartofori, promovat la nivelul politicii mari doar de beţivi prostovani. Mişcarea de atunci a fost perfect calculată, ceva care mergea la sigur. China promitea într-o convorbire telefonică „secretă” dintre Ceaușescu și Mao că, în cazul în care rușii vor ataca România pentru salvarea comunismului de-aici, un milion de soldați chinezi vor trece granița pentru a salva comunismul de la Moscova. Dacă vă imaginați că o asemenea poziție se obține într-un acces de nervozitate vă înșelați. Poziția tranșantă a Chinei avea în spate ani de tatonări și negocieri și, de asemenea, o particularitate a acestei civilizații milenare.

Relațiile bune dintre noi și China au ca piatră de temelie fondarea Republicii Populare. În 1 octombrie 1949 China își proclama noua formă de organizare statală, însă aceasta nu era acceptată de marile puteri ale vremii. Primii care au recunoscut republica Populară Chineză au fost rușii, la doar trei zile de la proclamare, urmați de bulgari pe 4 octombrie și de noi pe 5 octombrie 1949. Apoi au urmat, rând pe rând, celelalte țări comuniste. În ceea ce ne privește, gestul pe care l-am făcut atunci a fost reevaluat ceva mai târziu, iar autoritățile comuniste ale Chinei l-au interpretat diferit față de ceilalțio. Într-adevăr, reacția României a ținut de aparteneța sa la lumea comunistă. Însă, spre deosebire de Rusia care vedea în noua paradigmă chineză o extindere a sferei sale de influență, România a făcut atunci un gest strict dezinteresat. Bulgaria a ieșit din calcul după ce s-a dovedit a fi doar un satelit fidel „luminii” de la Moscova.

Au urmat de-atunci episoade deosebit de productive între China și noi. Din punctul meu de vedere, cele mai interesante sunt cele legate de învățământ, de bursele acordate studenților chinezi și de modul în care este percepută România acolo. Traducerea lui Eminescu în chineză a fost considerat un eveniment al vremii. Încă există numeroși vorbitori chinezi de română, iar mulți dintre ei ocupă funcții cheie în aparatul de stat chinezesc. Este doar un exemplu despre cât de profitabilă este „limba învățământului” și câte beneficii poate aduce acest domeniu.

Mulți ar fi tentați să considere că apropierea noastră de China ține aproape exclusiv de cooperarea dintre statele comuniste. Chiar dacă aici se găsește „originea recentă”, realitatea nu este aceasta. Iar pentru a contracara falsa percepție nu trebuie decât să ne amintim comunicatul dat de ministrul de externe chinez în decembrie 1989, la căderea lui Ceaușescu. Celor care au creierii înguști ar trebui să li se înghesuie acest fragment istoric. China se declara atunci solidară cu direcția aleasă de poporul român, subliniind faptul că prietenia dintre cele două state nu va avea de suferit. Desigur, declarațiile diplomatice sunt întotdeauna tributare unui limbaj de lemn, însă declarația de-atunci a Chinei a însemnat și ar fi trebuit să însemne mult pentru noi.

Vremea a trecut, China este în față, foarte în față. Este cea care conduce o brigadă a țărilor care militează pentru o altă abordare economică, pentru o „descentralizare” a economiei mondiale. Dolarizarea lumii își trăiește ultimele episoade. Vedem bine cum arată criza actuală și consecințele unei politici nerevizuite de mai bine de șaptezeci de ani. Lumea e sleită și, chiar dacă hegemonia americană își are rădăcinile în extraordinara sa putere militară, treptat se va produce o „dezamericanizare” a lumii. E o mișcare reală în care China este unul din vectorii principali. 

Faptul că în cooperarea cu UE China vrea ca centrul de greutate să fie Europa de Est nu ține de ideologia comunistă, ci de noua paradigmă economică. Lumea trebuie să fie și a celor mai slabi, iar profitul trebuie să migreze dinspre speculant spre producător. În această cheie trebuie interpretată belicoșenia birocraților de la Bruxelles care, slujind cu sârg marilor puteri europene, nu pot accepta evoluția Europei de Est. Într-adevăr, pentru mai marii Uniunii este mult mai comod un Est cu forță de muncă ieftină care să fie închiriată pe nimic de vestici. Un Est compus din națiuni europene de mâna a doua, care să-și vadă lungul nasului. Culmea, cei care propun democrația în această abordare sunt chinezii. Desigur, n-o fac gratis. Interesul lor este accesul pe piața europeană, iar stabilirea unui cap de pod în Est e o opțiune strategică. 

Nu trebuie să ne culcăm pe-o ureche și să ne iluzionăm că va curge cu lapte și miere „made in China”. Lupta de-abia de-acum începe. Chinezii n-au venit să facă acte de caritate, ci profit. Atâta vreme cât profitul este reciproc avantajos(și este, slavă Domnului!) trebuie să mergem hotărât înainte. Dacă reușim să fructificăm această oportunitate, putem spune că am făcut un uriaș pas înainte. Chiar dacă la nivelul a ceea ce avem de făcut nu e foarte mult, simpla dezmorțire a oaselor ar fi un semnal foarte bun. Ceea ce trebuie însă să înțelegem este că, în ceea ce privește China, respectul reciproc este obligatoriu. Ei ne respectă. Noi i-am respectat? E un mare semn de întrebare.

P.S. Acest articol a fost scris în contextul în care un individ delirant afirma într-un cotidian „ieconomic” de înaltă respirație băsistă că primirea în Parlament a premierului chinez este o rușine pentru România. Oare cât de prost trebuie să fii pentru a scrie așa ceva?