Munca, bani si iluzii ale iesirii din criza

Pomparea nesăbuită de bani - practicată la vedere de FED - produce stafii pe piețe. De mai bine de doi ani „mama” instituțiilor globale încearcă să iasă din propria-i capcană și de fiecare dată se vede atacată brutal de stihiile generate de propriile-i politici. De câte ori n-am auzit în ultimii ani prognoze generoase, de câte ori nu ni s-a vorbit despre stabilizarea globală a economiei? Propaganda deșănțată a reprodus obsesiv „mesajul oficial” și, cu toate acestea, de fiecare dată FED s-a ciocnit de un zid nevăzut, dar extrem de brutal.

Rațiunea ne spune că lucrurile nu sunt în regulă, dar, pe de altă parte, așa cum spunea în urmă cu ceva ani un cititor de-al meu, „banii ăia pompați nu se văd”. Logica ne spune că dacă pompezi undeva suficientă apă, de la un anumit moment ar trebui să vezi cum se produce inundația. La fel și cu banii. Dacă cineva pompează irațional bani în piețe, lucrurile ar trebui să se corecteze prin manifestarea fenomenului inflaționist. Să fie logica noastră de vină?

Săptămâna trecută, Janet Yellen ne vorbea despre „îmbunătățirea semnificativă” a pieței muncii din SUA. Practic, o situație atât de îmbucurătoare nu înseamnă nici mai mult nici mai puțin decât că asistăm la finalul crizei. În momentul în care crește cererea pe piața muncii înseamnă că economia a reintrat în „focuri”. Sunt motive suficiente de bucurie, astfel încât nu ne-ar rămâne decât să ciocnim cupele cu șampanie. Din nou însă suntem loviți de un paradox deoarece, dincolo de discursurile sforăitoare realitatea arată diferit. În timp ce oficialii își rotunjesc discursurile, John Crudele - jurnalistul de la New York Post, despre care am mai vorbit aici  - se luptă cu autoritățile americane pentru a obține documentele care demonstrează manipularea datelor statistice referitoare la piața muncii. E o luptă începută de mai bine de un an și care pare a nu avea sfârșit deoarece jurnalistul este prins într-un labirint birocratic kafkian. 

Fără a dezvolta teza manipulării datelor statistice(ne-ar ocupa destul de mult timp) constatăm totuși cu stupoare că FED-ul trage în direcția „recuperării” utilizând scenarii identice. Practic, în ultima perioadă, la fiecare sfârșit de vară, instituția amintită iese la atac prezentând statistici îmbucurătoare. N-o face gratuit, ci pentru a-și justifica „mișcările logice” generate de starea de fapt: încetarea pompării de bani și creșterea dobânzii. 

De-abia de-aici începe perplexitatea. Păi dacă starea economiei e atât de bună, atunci înseamnă că cele două acțiuni sunt justificate și obligatorii. FED-ul însă nu le pune în aplicare imediat, așa cum ar fi normal, ci își trimite la atac avangarda propagandistică, setându-și o dată viitoare de la care ar începe luarea măsurilor anti-ciclice.  Nu e totuși ciudat? De ce se preferă un comportament dubios când toate semnalele sunt pozitive? Răspunsul e simplu și nu lasă loc de echivocuri: pentru că le e frică!

De fiecare dată FED-ul fixează termene generoase pentru începerea măsurilor „de normalizare”. O face pentru că nu vrea să stârnească panică în piețe. Prin acest joc ascultă reacțiile pieței pentru a vedea dacă poate duce minciuna pe un nivel mai înalt. Cum de fiecare dată reacțiile au fost de teamă, FED-ul a amânat ziua Z. Așa o va face și-acum deoarece economia SUA e precum un diabetic insulino-dependent; insulina economiei americane(și prin contagiune, mondială) e banul, care trebuie pompat în doze din ce în ce mai mari. 

Dar, totuși, rămâne întrebarea cititorului amintit: cum se face că nu se văd banii? Răspunsul e complex și are mai multe aspecte(precum replica din Filantropica). O parte din banii aceia acoperă găuri nevăzute ale marilor bănci. Cealaltă parte, una semnificativă, desigur, nu apare din cauza polarizării extreme a societății. Clasa de mijloc a fost decimată de criză și nu are curaj să reînceapă consumul, preferând economisirea în perspectiva unei degradări a situației. Clasa de jos, cea care ar fi dispusă să cheltuiască, nu are ce, în timp ce clasa superioară are ce cheltui, dar este insuficientă în ecuația dată. 

După cum se observă avem de-a face cu un echilibru pervers. Economia este dependentă de injecțiile monetare, iar populația se află într-o așteptare prelungită. Orice mișcare greșită a FED va face ca întreaga masă critică de monedă stocată să se reverse violent în piețe și să producă un dezastru inflaționist. Acesta este adevăratul motiv pentru care FED arată doar pisica și stabilește termene în viitorul confortabil. Întrebarea de o sută de puncte este dacă în toată această cursă declanșată a șoarcelui mai există mișcări bune sau orice decizie s-ar lua am avea de-a face cu același deznodământ.