Între haosul Orientului zglobiu şi ordinea Occidentului bolnav

S-a răcit cerneala ziarelor şi s-au şters urmele de sânge de pe caldarâm. Turcia e din nou liniştită. Atât de liniştită cât poate fi. La urma urmei, după un cutremur, după o catastrofă de orice tip, la un moment-dat se aşează liniştea. Acea linişte apăsătoare care, prin suspectul său devine deranjantă, aproape asurzitor de deranjantă. În Turcia această linişte are şi un nume: stare de necesitate.

Ce se-ntâmplă vedem cu ochiul liber: o reglare de conturi la lumina zilei şi teama tuturor în faţa a ceea ce, în scurt timp, va deveni dosarul turc. Acestea sunt lucrurile vizibile. Unii le critică, alţii le laudă. În spatele uşilor închise însă se desenează variante, se fac nenumărate calcule şi scenarii. Realitatea însă diferă de versiunea cosmetizată pentru public.

Nu cred că greşesc dacă spun că Turcia este unul dintre cele mai importante puncte ale planetei. Este cheia Orientului Mijlociu, a Asiei, a Caucazului, a Europei de Est şi a Mediteranei. Fără doar şi poate, din punct de vedere geostrategic, Turcia este Buricul Pământului.

Lovitura de stat care s-a dat a fost una 100% americană. Pentru a o înţelege trebuie să privim cu ochii de acum la evenimentele din trecutul apropiat. În septembrie 2015, Rusia executa cu precizie de ceasornic bombardamentele în Siria. Interesul Rusiei era reprezentat de slăbirea forţelor ISIS pentru a-şi proteja aliatul. Paralel cu bombardamentele ruseşti, au fost efectuate operaţiuni sub steag fals asupra insurgenţilor grupaţi în aşa-zisa opoziţie siriană(în fapt, forţe paramilitare susţinute unele de Turcia, altele de SUA şi altele de cine mai era interesat prin zonă). De asemenea, sporea numărul alertelor privind violarea spaţiului aerian turcesc de către avioanele ruseşti. De fiecare dată ruşii contestau violarea spaţiului, iar turcii protestau. Apogeul evenimentelor s-a petrecut în 24 noiembrie 2015, atunci când un F16 al forţelor aeriene turce a doborât un Suhoi rusesc. Este foarte vag ordinul care-a fost dat, cum de-a fost pregătit F16-le să doboare Suhoi-ul s.a.m.d. Cert este că, în urma evenimentelor de-atunci relaţiile dintre Turcia şi Rusia au îngheţat. Practic acesta a fost începutul loviturii de stat.

Răspunsul ruşilor a fost unul dur, dar nu chiar atât de radical precum s-ar fi aşteptat opinia publică. Într-adevăr, au fost impuse restricţii puternice produselor turceşti şi a fost dată o lovitură teribilă turismului prin interzicerea curselor charter. Numai din turism, Turcia a pierdut în primele şase luni ale anului aproape 30 mld. $.

În 27 iunie a.c., Erdogan i-a trimis lui Putin, în mod surprinzător, o scrisoare în care-şi cerea scuze asupra incidentului aviatic. A fost un eveniment-surpriză; nimeni nu se aştepta la aşa ceva. Iată cel de-al doilea indiciu al ecuaţiei. Pentru cei care-l cunosc pe Erdogan, gestul e unul inexplicabil, de-a dreptul nebunesc.

Zvonurile spun că, prin martie, ruşii i-ar fi şoptit lui Erdogan că se pregăteşte debarcarea sa de către armată. Ştiindu-şi oamenii aşezaţi în poziţii cheie şi dată fiind relaţia încordată ruso-turcă, Erdogan a ignorat iniţial informaţia, însă a intrat la bănuieli în momentul în care a primit un semnal similar de la serviciile iraniene de securitate. În aceeaşi ecuaţie trebuie văzute şi atentatele teroriste care au sporit vizibil după răcirea relaţiilor ruso-turce. 

Şi-acum să mergem mai departe. Aşadar, în 27 iunie Erdogan îşi cere scuze public. Serviciul de presă al Kremlinului dă comunicatul, iar Putin declară că urmează să ridice treptat restricţiile. Ca un făcut, pe 28 iunie avem un atac terorist de proporţii în aeroportul Ataturk din Istanbul. Merită menţionat că singura ţară care a oprit cursele aeriene către Istanbul a fost ... Iranul. În multe rânduri am evocat performanţele spectaculoase ale serviciului secret iranian. În paranteză amintesc faptul că Iranul este singura ţară care a protejat informativ regimul lui Bashar al Assad de dinaintea începerii războiului civil sirian.

În spatele perdelelor de fum ale atacurilor teroriste se împleteau iţele conspiraţiei. Personaj central era comandantul turc al bazei militare de la Incirlik, Bekir Ercan Van, fost ataşat militar în Israel şi cadru de nădejde al americanilor în Turcia. Acesta controla o reţea extrem de întinsă formată, în principal, din adepţii Hizmet, mişcarea imamului radical Fethullah Gülen. Cu toate că e foarte mult de vorbit despre Hizmet, o să spun doar că, în perioada în care Erdogan şi Fethullah Gülen au fost aliaţi, mişcarea imamului a reuşit să atragă personalităţi marcante, în special din intelectualitate(spre deosebire de AKP care a fost interesată să lucreze mai „la firul ierbii” pentru strângerea unui bazin electoral cât mai generos). Astfel, Fethullah Gülen a pus la punct o reţea paralelă de putere, întinsă în special în justiţie, armată, educaţie şi mass media.

Nu e foarte clar ce anume a ştiut Erdogan, dacă într-adevăr a jucat cartea neştiutorului şi a lăsat conspiraţia să se dezvolte monitorizând-o atent prin intermediul propriului serviciu secret loial. Repet, încă se ştie foarte puţin! Ceea ce e însă cunoscut este că, înainte cu o oră de planificata lichidare a sa, Erdogan a fost informat de către iranieni despre declanşarea loviturii de stat. Confirmarea i-a venit aproape instantaneu, atunci când a fost anunţat de către conducătorul Armatei I - generalul Umit Dundar - că a fost declanşată lovitura de stat, că o bună parte din armată va lua parte la această acţiune, şi, mai ales, că Armata 1 îi rămâne fidelă şi că-l va apăra. A părăsit în grabă hotelul, lăsându-şi gărzile de corp ca perdea de fum.

Probabil că mare le-a fost mirarea atacatorilor atunci când au constatat că în hotel, în afara gărzilor eroice, nu era nici urmă de Erdogan. Practic, de-aici lovitura de stat s-a fâsâit. Aici s-a pierdut totul. Cu un Erdogan viu lucrurile erau definitiv compromise. Toată lumea ştia asta şi acesta este motivul pentru care Erdogan a făcut singura mişcare pe care trebuia s-o mai facă pentru a câştiga: să se arate în viaţă. Asta a fost miza apariţiei sale la CNN Turk. Restul, mai mult sau mai puţin, e cunoscut!

Întoarcerea victorioasă a Sultanului n-avea cum să fie altfel decât înecată în sânge. Miile de arestaţi din rândurile armatei şi justiţiei, personalul demis din învăţământ, interdicţiile şi starea de semi-necesitate sunt lucruri normale. Este strict ceea ce aşteaptă turcul de rând care, în acest moment, trăieşte exuberant răzbunarea lui Erdogan ca pe propria sa răzbunare.

Va fi Erdogan crud? Cu siguranţă! Şi dacă n-ar vrea să fie radical n-ar putea să nu fie. Aşa cum fiul cel mare al sultanului n-avea linişte până nu-şi ucidea fraţii, la fel Erdogan este împins de tradiţie să joace pe cadavrele duşmanilor. Epurările din armată şi justiţie nu s-au terminat. Sunt abia la început, iar ameninţările Uniunii Europene cu îngheţarea aderării sunt simple gogoşi. Toată lumea e conştientă că dacă Erdogan detonează bomba transfugilor, Europa se îneacă în noroi. Aşteptaţi-vă aşadar la o răzbunare dură. Vă recomand să priviţi totuşi cu detaşare. Oamenii pe care-i calcă Erdogan în picioare nu sunt, în niciun caz, sfinţi. În cazul în care soarta loviturii de stat ar fi fost alta, aceste „victime” n-ar fi avut absolut nicio apăsare la comiterea unor abuzuri chiar mai mari. Ar fi târâit cadavrul însângerat al lui Erdogan în piaţa publică, i-ar fi umilit familia şi apropiaţii şi nu s-ar fi dat înapoi de la nicio atrocitate. Desigur, media propagandistică ar fi închis ochii. Doar a căzut un tiran!

Întrebarea care rămâne este ce anume va face Erdogan cu adevăratul duşman care se numeşte SUA şi care este Imperiul, stăpânul absolut? Are două variante: să mimeze răzbunarea, dar în spatele scenei să se transforme în mielul cerşind clemenţă sau chiar să se răzbune intrând într-o nebunească sinucidere. Ce va face? Aici este cheia.

Răspunsul este unul deosebit de complicat. Chiar dacă uneori are accese exuberante, Erdogan este un individ extrem de calculat, cu mult sânge rece şi foarte stabil. De-a lungul vremii a dovedit o capacitate sporită de control, o organizare impecabilă şi o luciditate enervantă atât pentru prieteni cât şi pentru duşmani. Pe de altă parte nu suportă să intre în rândul laşilor. Personal nu-l văd pe Erdogan stând în genunchi în faţa celui care-a vrut să-i fie călău.

Oprirea curentului şi a apei la baza militară de la Incirlik face parte dintr-un scenariu de mijloc. Doar dă un semnal că ştie cine ce-a făcut! La fel şi anunţul cu pacea regională pe care-o vrea dusă la bun sfârşit cu Rusia şi Iranul. Toate sunt elemente ale unui dans de echilibru între cele două căi diametral opuse. Lucrurile însă nu pot rămâne aşa la infinit, apele trebuie să se despartă.

Erdogan are acum capacitatea de a merge în orice direcţie. Când face declaraţii radicale, când trimite poliţia să facă percheziţiei la Incirlik o face pentru a da semnale de negociere de pe poziţii superioare, pentru a cere mai mult. Vi se pare obscen? Amintiţi-vă preţul cerut de Turcia pentru a permite SUA să folosească bazele sale în Războiul din Irak. Aşa se-ntâmplă şi-acum. Erdogan e pe cai mari, a prins slăbiciunea duşmanilor săi şi, prin invitaţia la negociere încearcă să-i umilească. Nu ştie încotro va merge, dar tentaţia tocmelii n-o poate rata.

Există însă şi o forţă ascunsă în toată ecuaţia care descrie starea Turciei de azi. Să ne amintim că Turcia n-a putut exista decât printr-o conspiraţie pusă la cale de un general sclipitor, Mustafa Kemal pe numele său. Având sprijin ocult în spate a reuşit să întoarcă societatea patriarhală otomană fix cu fundu-n sus. Prin intermediul armatei a combătut radical orice tentaţie religioasă, a controlat cu mână de fier „moravurile” populaţiei şi a impus o ideologie considerată la vremea aceea imposibilă pentru populaţia otomană. Cât timp a fost la putere a combătut activ fostele obiceiuri ale califatului, impunând o occidentalizare forţată. Desigur, asta nu-l împiedica să se lăfăie în fostele palate ale sultanului, fie că e vorba de Dolmabahce, Beylerbeyi sau altă proprietate de lux.

Aşa zisa democraţie păstrată cu sfinţenie de armata turcă, cea care se simte datoare să iasă-n stradă de fiecare dată când este ameninţată laicitatea statului turc, este moştenirea exclusivă a regimului instaurat de Ataturk. Aceasta s-a opus de fiecare dată tentaţiei poporului de a se reîntoarce la origini. A negat existenţa oricăror origini prin delimitarea de otomani şi susţinerea unei false descendenţe, a unei tradiţii inexistente. Energia combătută de armată a continuat însă să se dezvolte latent şi a ajuns să explodeze în actualul AKP. Asistăm la eliberarea unei energii care doreşte o răzbunare istorică. Şi-aici e marea necunoscută. Erdogan nu i se poate opune deoarece el este parte a ei. Oricâte declaraţii de natură „ataturkiste” ar face, mesajul este unul compromis, viciat de acea energie de care vorbeam. Erdogan vrând-nevrând merge într-o direcţie care are ca finalitate un model de democraţie islamică de tip iranian.

Teoretic americanii n-ar avea de ce să se teamă. Flexibili cum îi ştim, pot conlucra cu orice regim atâta vreme cât le serveşte interesele. De-aia şi-acum fac „ciocu' mic” până se-aşează apele. Problema lor însă este pierderea iremediabilă a tuturor teleghidaţilor din justiţie, adică a acelor „eroi” care, ca şi la noi, implementează „statul de drepţi”! Fără această structură de forţă şi fără teleghidaţii din armată(care acum dau cu subsemnatul) SUA se simt în nesiguranţă. Însă nu au mare lucru de făcut; doar să-nchidă ochii şi să spere că hachiţele sultanului se vor opri la un moment-dat.

Există însă un amănunt peste care nu se poate trece. Oricine vede de la o poştă că personalitatea lui Erdogan rimează de minune cu cea a lui Putin. E clar pentru oricine acest lucru. Atracţia dintre cei doi şi tentaţia implementării democraţiei de tip islamic ar putea produce o alunecare definitivă a Turciei spre Rusia. Mai ales că Rusia propune în locul vasalităţii alianţe „de la egal la egal”. Iar de-aici începe dezastrul pentru americani. După ce-au asistat la spargerea capului Anacondei în Mongolia, o secţionare a şarpelui în zona turcească ar fi o pierdere mult prea mare. Automat Georgia s-ar simţi strânsă într-o menghină, iar presiunea ar aduce-o din nou în sfera de gravitaţie a Moscovei. De un destin similar ar avea parte şi celelalte ţări balcanice, cu excepţia Greciei căreia, un nou pachet financiar generos şi tradiţionala opoziţie faţă de Turcia îi va garanta rămânerea în tabăra americană. România, din nou pe graniţă, va fi folosită ca monedă de schimb. Este mult prea împinsă spre est şi, ieşirea sa la Marea Neagră nu mai face două parale în condiţiile blocării Bosforului.

Ne-am afla aşadar într-un setup destul de complex. Confruntarea ar putea fi deschisă, cel mai probabil, de „dosarul cipriot”. Ar fi cea mai facilă răzbunare americană faţă de copilul neastâmpărat. Aceasta ar fi scânteia necesară unei noi conflagraţii totale. Cred că e clar pentru toată lumea că industria americană aşteaptă războiul ca pe o binefacere. Iar puncte îngheţate sunt peste tot în lume, fie că vorbim de Ucraina, Marea Chinei de Sud, Coreea, Orientul Mijlociu, Africa s.a.m.d.

Trebuie să fii orb pentru a nu observa că „aerul e încărcat”, că, din ce în ce mai mult, se simte prezenţa acelui ceva. Personal cred că sunt motive serioase de îngrijorare şi asta indiferent de alegerea pe care-o va face Erdogan. Rediscutarea sferelor de influenţă şi eventuala rediscutare a termenilor conveniţi la Malta sunt elemente care vor cutremura Pământul.