Iluzia justitiei independente

De o bună bucată de timp ne îmbătăm cu apă rece cu un şablon: acela al independenţei justiţiei. Peste tot pe unde te uiţi dai de deontologi, care mai de care mai sclifosiţi, mestecându-ne şablonul cu „Vai, dar Justiţia trebuie să fie independentă!”.

Constanta postrevoluţionară autohtonă a fost cea a ţepelor încasate pe marginea şabloanelor importate. Fără a avea o coloană vertebrală coerentă, România a fost mâncată constant după Revoluţie de către şobolanii care erau consideraţi „deţinătorii cheilor dezvoltării ţării”. În realitate, totul a fost un haos, iar faptul că ţara arată aşa cum arată e strict din cauza faptului că aici, moartea lui Ceauşescu s-a constituit într-o „dezlegare la jaf şi ticăloşie”, fapte pentru care, pe vremea „ailaltă” răspundeai cu viaţa.

Neavând un program coerent de ţară, România a preluat haotic principiile Occidentului, confundând însă idealul cu realul, sloganul publicitar cu regula. Aşa am făcut privatizările fără să înţelegem că procesul ar fi trebuit să fie unul din care statul să câştige. Nu vânzarea „a tot ce ai prin casă” trebuia să fie principiul călăuzitor, ci a „ceea ce ai stricat prin casă”. Polonezii au înţeles-o şi, în acest fel, au ajuns o perlă economică a Estului. Noi însă am împroprietărit o masă amorfă de securişti incompetenţi cu tot felul de bijuterii economice ale statului comunist, iar prostovanii care le-au preluat, incapabili să înţeleagă fenomenele economice din spate şi pieţele pentru care trebuie să lupte, n-au găsit altceva mai bun de făcut decât să le taie şi să le vândă la fier vechi. Desigur, în „afacere” au intrat şi trepăduşii de mâna a doua din Occident, aşa-zişii „investitori strategici” care au adus optimizarea şi eficienţa economică în procesul de dărâmare al fostei economii comuniste.

Ca fiecare şablon preluat pe nemestecate şi fără să înţelegem în realitate ce se ascunde în spatele sloganului, şi noţiunea de „justiţie independentă” ne provoacă daune majore. Hai să înţelegem puţin situaţia: este justiţia în Occident cu adevărat independentă? Să luăm ca punct de pornire sistemul german, că tot am „ales” un dulap săsesc pe post de preşedinte. Acolo situaţia Justiţiei e de-a dreptul catastrofală. În primul rând, unul dintre fundamentele democraţiei occidentale - separaţia puterilor statului - este ocolit vijelios, în locul său fiind instituit sistemul „cooperării între puterile statului”. Astfel, statul nu mai este o entitate al cărei echilibru este dat de echilibrul între puterile sale(aşa cum se zice la teorie), ci un monolit în care „puterile cooperante” ale statului taie şi spânzură după bunul lor plac. În ceea ce priveşte justiţia, aceasta este parte a executivului. Da, aţi citit bine! Cu puţine excepţii, pe teritoriul Germaniei, numirile şi promovările magistraţilor sunt efectuate de Ministerul Justiţiei. În doar patru landuri numirile sunt efectuate „în cooperare” de către un comitet(un fel de CSM) şi Minister, iar într-un singur land, numirile se fac de către CSM-ul local după acceptarea propunerii de către Minister. Pentru Curtea Constituţională şi Curţile Federale numirile se fac tot de către factorii politici. În cazul Curţii Constituţionale jumătate dintre membri sunt numiţi de Bundestag, jumătate de către Bundesrat. În cazul curţilor federale, jumătate dintre magistraţi sunt numiţi de către Minister, iar jumătate de către Bundestag. Aşadar, despre ce independenţă vorbim, fraţilor?

Poate că sistemul nemţesc e defect. Hai să trecem peste Ocean, la mama democraţiilor contemporane, la imperiul însuşi, la SUA. Cum e cu independenţa sistemului acolo? Teoretic independenţa Departamentului de Justiţie nu poate fi pusă la îndoială. Am asistat însă la modul în care Bush, în al doilea mandat al său, s-a jucat cu procurorii, la deciziile controversate ale lui Obama şi chiar la declaraţia sinceră a lui Trump din timpul campaniei electorale: „o să vedeţi că după ce voi schimba procurorul general lucrurile nu vor mai fi problematice”. Şi-aşa a fost! Tot în SUA avem tribunale secrete unde se dau condamnări la moarte pe baza informaţiilor furnizate de către serviciile secrete guvernamentale. Înţelegeţi ce spun? Un Gigel de la CIA merge la un tribunal de acest tip unde livrează probe falsificate cum că nea Costică de la Răscăuţi complotează împotriva SUA. Tribunalul se pronunţă în regim de urgenţă şi-l condamnă pe nea Costică la moarte. Imediat o dronă porneşte către casa lui nea Costică, având ca ţintă telefonul mobil al nefericitului. Când ajunge în dreptul casei, trimite o rachetă în direcţia semnalului telefonului mobil şi gata”: mortua est! Mai contează că nea Costică de fapt se făcuse vinovat de suflarea gagicii agentului lui Peşte? Sau că în acel moment nu era acasă şi cel care se juca cu telefonul era copilul lui nea Costică? Desigur că nu mai contează! Iar dacă ăla care-a murit are ceva împotrivă, n-are decât să facă contestaţie la curtea secretă a lui Peşte.

După cum lesne înţelegeţi, noţiunea de „independenţă a justiţiei” e un simplu slogan şi dincolo. Poate-ar fi interesant să înţelegem cum s-a pus la noi în aplicare această „valoare”. Primul lucru pe care l-a făcut camarila lui băsescu odată instaurată la putere, a fost acela de a concentra în propriile mâini numirile din justiţie. Vă aduceţi probabil aminte de ordonanţa de urgenţă a Monicăi Macovei prin care numirile se făceau de către ministru şi preşedinte, iar opinia CSM-ului era doar consultativă. Mai mult, pentru a scăpa de magistraţii bătrâni din sistem - adică de cei care aveau în cap idealuri precum „carieră” sau „verticalitate” - au inventat pensionarea „la ce pensie vrei, numai să pleci”. Astfel am avut de-a face cu un exod de magistraţi plecaţi pe pensii babane(sute de milioane de lei vechi pe lună la vremea aceea!) şi înlocuirea lor cu recruţi proaspeţi şi conformişti. În această atmosferă toxică am avut de-a face cu numirea unora precum Koveşi sau Morar. Pensionarea în masă şi pe sume imense a magistraţilor continuă şi azi. Aşa se face că un număr de 3500 de pensionari din justiţie papă din bugetul de pensii aproape 1%. Da, aţi citit bine! 3500 de magistraţi pensionari papă aproape 1% din bugetul alocat celor 5,2 milioane de pensionari ai României. Ei n-au contribuit nici pe departe cu sume care să justifice o asemenea risipă, dar se înfruptă nejustificat doar pentru că, la un momet-dat, un tiran de mucava a vrut să-şi facă propria justiţie sub masca justiţiei independente.

O altă excentricitate a sistemului autohton este salarizarea magistraţilor. Ştiaţi că aproximativ 1 miliard se duc din buget doar pe plăţile de salarii? La asta se adugă alte beneficii precum plata cazării procurorilor detaşaţi! Sume care, de multe ori, sunt ameţitoare. De ce oare? Pe ce se aruncă atâţia bani? Elementele ieşite în ochii publicului sunt departe de a fi modele demne de o asemenea retribuţie. Vă inspiră încredere Vasilică Dănileţ, Camelia Bogdan sau judecătorul „să trăiţi, cu naşu-n suflet”? Vă fac să vă simţiţi mai bine procurorii Papici, Eva sau Zdreanţă? Vă regăsiţi în imaginea lui Uncheşelu? V-a inspirat imaginea de ţaţă a actualei judecătoare „constituţionale” Livia Stanciu? Exemplele pot continua cu nemiluita.

Operaţiunea „independenţa justiţiei” ne costă enorm atât ca bani cât şi ca stagnare. În timp ce o funcţionară a statului - am numit-o aici pe doftoriţa Ciorduţa - foloseşte noţiunea de „independenţă” pentru a refuza să se prezinte în faţa unei comisii parlamentare de anchetă, sfidând legislaţia în vigoare şi hotărârile Curţii Constituţionale, dar cu aceeaşi abnegaţie face dosare heirupistice atunci când e sunată pe firul scurt, e clar că ceva e putred şi că lucrurile merg anapoda. Când Lăzăică - fost procuror comunist - se-amestecă în procesul legislativ chipurile pentru a apăra aceeaşi independenţă a justiţiei, debitând enormităţi pe post de principii imuabile, avem o imagine cât se poate de clară a unui sistem aflat într-o stare amorfă, dar care face rău ţării. Bandele de procurori atacă investitorii locali fără a se uita la jaful sistematic practicat de multinaţionale. Să faci un dosar Microsoft din care lipseşte Microsoft şi-n care sunt iertaţi cei „de la capete” arată dimensiunea dezastrului. Mai vreţi fapte de bravură? Să „pierzi” interceptările din dosarul Alro pentru a ajunge judecător la ICCJ, să te faci că uiţi c-a existat un dosar EADS s.a.m.d. Să te numeşti DNA şi să faci dosare de corupţie popilor pentru sume derizorii. Da, aţi citit bine, chiar aşa se întâmplă!

Ceea ce numim justiţie e un haos tragic. La noi s-a luat totul de bun pentru a permite unor tătuci locali sau externi să facă ce vor. Şi chiar aşa se întâmplă. Nulităţile de la Ambasada SUA au ajuns să dicteze cine trebuie arestat, în timp ce insiderii care au în mâini „cheile justiţiei” îşi câştigă imunităţi discrete, dar extrem de profitabile.

Nu mai luaţi de bune toate sloganele debitate de maşinile de mâncat rahat ale propagandei. Independenţa justiţiei e o himeră peste tot în lume. Că sunt unele locuri unde lucrurile sunt mai aşezate, e altceva. Însă justiţie independentă nu există nicăieri. Şi nici nu va exista pentru că aşa ceva e imposibil. Poate la un moment dat se va înţelege şi se vor opri finanţările aberante la care s-a ajuns. Nu de alta, dar şi justiţia pare-a fi ajuns la fel ca industria energofagă: bună de tăiat şi dat la fier vechi.