Era una din acele zile toride în care n-ar trebui să ieşi din casă, una
din zilele în care natura se topeşte, iar tot ceea ce e făcut de om îşi
dovedeşte inutilitatea. Doar albastrul apei şi valurile acelea leneşe,
de un albastru indescriptibil, salvau atmosfera făcându-mă să mă las
pradă unei tandre moliciuni în timp ce-mi croiam drumul către nicăieri.
Mai nimeni pe stradă. Din sens opus venea un bătrân dichisit, îmbrăcat
în stil colonial. Mergea drept, băţos, precum stăpânul în curtea cu
găini. Brusc mersul bătrânului s-a transformat într-o
împleticeală care s-a sfârşit cu o cădere lentă pe caldarâm. Totul s-a
petrecut parcă în reluare. Mă uit în stânga, apoi în dreapta şi nu e
nimeni. Doar eu cu el într-un decor pustiu, cu marea pe fundal. Ajung în
dreptul lui şi constat că respiră sacadat. Cere cu o voce sfârşită apă.
Întâmplător am la mine şi-i întind sticla. Bea cu nesaţ după care se
stropeşte pe faţă şi pe cap. E tot ameţit.
- Staţi liniştit, o să chem o ambulanţă, dar nu ştiu care-i numărul de urgenţă.
