Terorismul ca politică

1 octombrie 2017. De la geamul unui hotel din Vegas, ţăcănitul armelor dobora fără milă zeci de oameni care asistau la un concert de muzică country. Ajunşi, ca de fiecare dată, prea târziu în camera descreieratului care trăgea în plin, poliţiştii n-au putut să facă altceva decât să constate că deviantul atacator era deja mort.

Aceasta a fost ştirea care a făcut înconjurul planetei. Toată lumea a asistat perplexă la relatările din jurul evenimentului, toţi ne-am uitat - pentru a câta oară? - la tragismul unor evenimente de-a dreptul stupide. Ce poate justifica atacurile de la 11 septembrie, în care câteva mii de americani şi-au pierdut viaţa? Ce poate justifica un atac stupid precum cel cu bombele de la maratonul din Boston? Ce oare poate justifica o repriză de tras în mulţime precum cea de-acum sau, mai discreta desfăşurare a „lunetistului de la Washington”, John Allen Muhammad? Desigur, mai nimic la prima vedere.

Despre viitoarea criza

De multă vreme, viitoarea criză este pe buzele analiştilor, a comentatorilor şi, până la urmă, chiar şi a oamenilor simpli. Ceea ce e interesant legat de ea este faptul că, în ciuda profeţilor şi a profeţiilor, ea refuză să se petreacă. Ne aflăm oare într-un setup economic benefic, în care cuvântul „criză” este doar o expresie aparţinând trecutului? Sau simţurile ne-au fost atrofiate într-un asemenea hal încât chiar nu mai simţim nimic?

Sunt întrebări legitime care se tot caţără în mintea tuturor cerându-şi răspunsuri logice. Din păcate însă, răspunsuri nu prea mai există, iar realitatea, din ce în ce mai haotică, ne oferă mostre atât de diametral opuse încât, practic, poţi ajunge la orice concluzie vrei bazându-te pe ceea ce alegi să vezi. Într-un asemenea haos nu e un lucru simplu să te menţii cu picioarele pe pământ. Şi, chiar dacă reuşeşti s-o faci, în final, cel care suferă eşti tot tu şi asta pentru că procentajul „aerienilor” este atât de mare încât noua normalitate nu mai poate fi pe pământ, ci-n norii prin care toţi îşi plimbă capetele.

Noua paradigma monetara

V-am promis cu ceva timp în urmă că vă voi vorbi despre ceea ce va schimba lumea din temelii, despre o nouă paradigmă care va remodela chiar şi interacţiunea dintre noi. Însă, mai mult decât orice, ne va lua prin surprindere, punându-ne brutal în faţa unei realităţi bulversante. Probabil vă întrebaţi dacă, citind cele de mai jos, veţi fi pregătiţi pentru ceea ce urmează. Părerea mea e că nu, dar e totuşi bine să cunoaşteţi „diavolul” mai de aproape.

Înainte de a începe îmi voi permite să vă întreb dacă vă plac băncile? Dar societăţile de asigurări? Dar brokerii? Dar agenţii imobiliari? Probabil, dacă nu faceţi parte dintr-una dintre categoriile enumerate, îmi veţi spune că nu. Şi-atunci, vă-ntreb, nu v-ar plăcea o lume fără bănci, fără societăţi de asigurări, fără intermediari de tot felul? Cu siguranţă că dacă nu vă plac instituţiile enumerate, îmi veţi răspunde afirmativ.

Occidentul ultimului ban

Bursele cresc ero(t)ic în timp ce datele macro arată fără drept de apel economii din ce în ce mai fragile. Statele sunt supraîndatorate, băncile sunt la fel de pline de rahat cosmetizat contabil, însă titlurile cresc în ciuda faptului că situaţia de la firul ierbii e dezastruoasă. „Vechea economie” - am numit aşa industria, producţia de bunuri - e în suferinţă, iar „noua economie” pare ajunsă la saturaţie. Acestea sunt realităţile din teren reflectate în indici bursieri care depăşesc maximele istorice(isterice?) şi într-o politică ultra-ciudată a FED.

Catalonia si calea ce vine

Pe la începutul anilor 2000, la Nisa, admiram un afiş care anunţa un fel de înfrăţire strategică cu Barcelona, cele două mari oraşe mediteraneene devenind astfel vârfurile de lance ale unei „Europe a identităţilor locale”. Am rămas oarecum surprins. Iniţiativa venea după o alta, la fel de surprinzătoare pentru mine: într-o manifestare care mirosea de la o poştă a păgânism, „locuitorii Nisei” dăduseră foc „Regelui Franc” şi-l primiseră cu entuziasm pe „Regele Euro”. Atunci am înţeles prima dată că lucrurile sunt setate să meargă pe o cale a dislocărilor.

După Război, vreme de vreo patruzeci de ani, Franţa a refuzat să vadă altceva în afara „unităţii de monolit” a propriei sale identităţi. Orice manifestare a vreunui dialect local era înăbușit din fașă de către sistemul de învăţământ care nu (re)cunoştea decât franceza literară. Oficial, în Franţa nu existau nici măcar regionalisme, de dialecte nici nu se pomenea. Mai mult, politica uniformizării mergea mai departe: în ţară existau doar francezi sau străini, nimic intermediar. Erai negru venit dintr-un stat african? Din punct de vedere oficial aveai unul dintre cele două statuturi posibile: ori francez(dacă aveai cetăţenie), ori străin(eventual cu drept de rezidenţă). Obţinerea cetăţeniei îţi ştergea însă orice altă identitate: erai francez şi-atât! Din punct de vedere oficial în Franţa nu existau minorităţi naţionale(religioase cu atât mai puţin!), dialecte, alte limbi s.a.m.d. Nimic! Doar francezi şi-atât! Dacă te luai după modul în care prezentau autorităţile situaţia, aproape că-ţi venea să crezi că sudul Franţei nu era al Franţei.