Congregatia nebunilor

O să încep cu statistici simple şi ucigător de îngrijorătoare. Aproximativ 20% dintre americani suferă de tulburări mentale. Este vorba despre cei diagnosticaţi în urma unui control medical. La nivel real, cu siguranţă că sunt mult mai mulţi. Dintre suferinzii diagnosticaţi, aproximativ jumătate au ca şi cauză a condiţiei lor mentale dependenţa şi abuzul de o substanţă(alcool, droguri, etc.). În rândul tinerilor, situaţia nu e mai fericită. Peste 8% dintre ei au suferit un episod major(!) de depresie. Îngrijorătoare este rata creşterii acestui indicator, în ultimii cinci ani evoluând de la 5.9% la 8.2%. Este totuşi o creştere cu aproape 50% în doar 5 ani! Iar lucrurile nu stagnează! Interesant este că, în conformitate cu statisticile publicate de Mental Health America, 56% dintre adulţii diagnosticaţi şi 76% dintre tineri nu au sau au acces insuficient la tratamentele de specialitate.

Trecând Oceanul în Europa natală, constatăm că lucrurile nu sunt deloc mai roze. Afecţiunile psihiatrice în interiorul Uniunii Europene afectează peste 15% din populaţie, având o rată de incidenţă depăşită doar de afecţiunile cardiovasculare. De remarcat este că media mai bună decât în SUA este datorată statelor estice, unde incidenţa afecţiunilor mentale este net inferioară celei din suratele vestice. De altfel, vârfurile sunt atinse în Islanda, Norvegia şi Elveţia unde peste 27% din populaţie a suferit o tulburare mentală în ultimul an!


Aceasta este poza de moment, însă este interesant de studiat evoluţia în timp. Nu greşim prea mult dacă afirmăm că afecţiunile mentale vin la pachet cu progresul. Practic secolul XIX este cel care se detectează o creştere accentuată a afecţiunilor de acest tip, iar în secolul XX acestea au explodat. Mă refer aici la ţările occidentale(Europa de Vest, Canada, SUA, Australia, etc.), ţări considerate ca fiind în avangarda civilizaţiei.
În ceea ce priveşte statisticile din România nu am avut acces la date concrete, însă vorbesc din istoria trăită, din propria experienţă care, cred eu, este comună tuturor. Dacă în perioada comunismului tulburările mentale erau marginale, schimbarea de regim a venit la pachet cu o creştere teribilă a afecţiunilor mentale ale populaţiei. Nu ştiu dacă este doar impresia mea, dar nu am văzut atâţia nebuni în libertate atunci. Şi, cu siguranţă, nu erau atâţia nebuni în posturi cheie. Este o ciudăţenie cât se poate de clară în toată această evoluţie: democraţia vine la pachet cu afecţiunile mentale. Nu-mi dau seama care este cauza reală a acestei stări de fapt: poate stresul legat de locul de muncă, poate presiunea imensă pe care-o suportă individul, poate iluzia „libertăţii” alegerilor de tot felul, de la untul de dimineaţă la poliţa de asigurare, partidul politic, roţile de la maşină s.a.m.d. Cert este că, în secolul XX, dintr-o societate cât de cât normală, societatea occidentală s-a transformat într-una dominată de nebuni. Iar lucrurile tind să se replice şi la noi după acelaşi tipar.

Privind retrospectiv observăm accesul în structurile cele mai înalte ale puterii începând cu 2004 ale unor personaje cu tulburări clare de personalitate. Traian Băsescu ar putea figura într-un manual de specialitate la capitolul dedicat tulburărilor maniaco-depresive cauzate de alcool, la fel cum actualul preşedinte Klaus Iohannis are toate datele suferindului de sindrom Asperger. Celebra judecătoare Camelia Bogdan nu-mi pare a fi cu parametrii psihici normali, la fel cum nici actuala şefă a DNA nu cred că ar putea fi dată ca exemplu de normalitate psihică. Ca să nu mai vorbesc despre fostul şef de facto al Securităţii, generalul Coldea. Aşa cum remarca medicul Răzvan Constantinescu, individul suferă, în mod clar, cel puţin de sindromul Huntington, având toate datele individului telecomandat din spate şi şantajat cu boala de care suferă. Culmea e că telecomanda pare a fi în mâna soţiei, ea rămasă însă pe poziţie ca şef al „Direcţiei Psiho” din Securitate. Acestea sunt însă personajele cele mai cunoscute. Coborând pe scara puterii putem constata limpede că ea este realmente invadată de personaje manifestând comportamente clar anormale.

Pecinginea afecţiunilor psihice cuprinde cu repeziciune întreaga societate. Vă supun atenţiei un personaj: Mălin Bot. Fost ziarist frenetic, actual militant pentru orice. Priviţi-i manifestările, modul în care urlă isteric pe la diverse evenimente pe care le organizează, maniera în care repetă obsesiv aceleaşi lucruri, aceleaşi fraze, aceleaşi slogane. Vi se pare normal? Stabil psihic? Nu mă pronunţ, dar din punctul meu de vedere e un om care are nevoie urgentă de ajutor. La fel un alt maniac celebru al presei autohtone: Cristian Tudor Popescu. Crizele sale de isterie televizată sunt deja celebre, maniera aberantă în care înşiruie aşa-zise argumente, modul aiuritor în care deraiază de la realitate ar fi trebuit de mult timp să le pună întrebări serioase celor care-l urmăresc. Şi sunt doar câteva exemple. Indivizi de acest tip se repetă de-a dreptul îngrijorător în societate.

Şi-atunci, având aceste date, ce putem spune despre şleahta celor care-i urmăresc orbeşte pe aceşti oameni? Ce putem spune despre super-disponibilii care, indiferent de problemele pe care le au, îşi fac timp să iasă „la manifestaţiune, monşer” fără a avea habar pentru ce ies, pentru ce repetă nişte slogane oarbe, pentru ce protestează? Vi se par normali oamenii care vin la manifestaţii cu copiii mici pentru a demonstra că fac asta pentru ei? Vi se par normali cei care urlă cu ochii injectaţi în condiţiile în care nu au nici cea mai mică legătură cu fenomenele pe care le contestă?

Dacă aveţi impresia că trăim o revoluţie, atunci aflaţi că această revoluţie nu poate fi alta decât revoluţia nebunilor. Pecinginea afecţiunilor mentale cuprinde hălci din ce în ce mai generoase din populaţie, iar de-aici până la a decreta starea de normalitate drept o infracţiune nu mai e decât un singur pas. Nu ştiu cum s-a ajuns aici, care sunt adevăratele cauze ale actualei stări de fapt, dar credeţi-mă că ne confruntăm cu o problemă de o gravitate sistemică. Nebunii sunt din ce în ce mai mulţi şi din ce în ce mai liberi. Aceasta e adevărata problemă, adevăratul risc sistemic al naţiunii.