Cascada dezastrelor

Am început cu un preşedinte care lua lumina de la Moscova, capabil abia în al treilea mandat să înţeleagă că s-a schimbat farul călăuzitor chiar şi pentru părticica asta de lume.

Am continuat cu un aerian care nici el nu ştia ce căuta în viaţa lui. Incapabil să înţeleagă realităţile simple, a fost jucat de securişti fix cum au vrut ei. S-a distrus economia, s-au distrus băncile, s-a făcut praf totul. De-atunci datează şi primele semne de servilism bălos. După ce Ceauşescu avusese curajul să spună verde-n faţă lucrurile şi să stea vertical în faţa oricui, nea Nelu se aplecase mai cu discreţie, dar extrem ca ghiocelul în faţa Moscovei, a venit rândul ţapului să ne arate cu poziţia caprei în faţa americanilor. Atunci ne-am făcut praf din punct de vedere al demnităţii, stând capră la americani şi alimentându-i pe la spate pe sârbi, ca o confirmare a curvăsăriei noastre. Şi, mai mult, ca să arătăm că suntem conformi, am acceptat planul de distrugere programatică a întregii economii, o răzbunare post-mortem a marii finanţe pe bietul Ceauşescu. Pesemne omorârea lui ca pe un câine nu le fusese îndeajuns, economia pe care-o ridicase stându-le ca un ghimpe în inimă. Până la urmă, ţapul incompetent, lansatorul politicii curvo-căprismului a sfârşit-o ca bătaie de joc a gradaţilor plictisiţi.

Apoi a venit apoi al treilea mandat al lui Iliescu, probabil singura perioadă ceva mai decentă, în care toate prostiile conducerilor anterioare au fost cât de cât peticite, mă rog, ce se mai putea face. Desigur şi ea a avenit la pachet cu un Năstase impetuos pe care securiştii, din servilism, l-au transformat în reîncarnarea lui nea Nicu. Iar el, infantil, a picat în capcana securiştilor, experţi în demonizare şi găsit ţapi ispăşitori pentru orice. Atunci s-au văzut primele răfuieli politice, atunci a fost primul om ridicat de pe stradă, într-o repunere nefericită în scenă a perioadei kominterniste.

După care a început haosul. Împingerea la înaintare a marinarul beţiv a transformat Cotroceniul într-o bodegă, securiştii în şefii supremi ai ţării, politica aproximativului şi bunului plac devenind farul călăuzitor al ţării. Poziţia caprei experimentată de Constantinescu s-a transformat în felaţie la tufiş(„a o suge licuriciului american” fiind noua modă în materie de prinţipuri), iar întreaga ţară a devenit un haos. Căderi economice bulversante(doar prim-ministru era expertul în stat pe vârfuri, boc), arestări arbitrare, răfuieli politice, propagandă deşănţată imbecilă şi multe alte nebunii. România s-a transformat din stat în colonie americană, cedată ambasadorului(întotdeauna un prostovan grobian) şi unei mâini de securişti de prin ambasade.

Aşa s-a ajuns la ultimul ipochimen, Plăvanul, neales mai de nimeni, dar impus cu străşnicie de grupusculele oculte care păstoresc România. Aşa am ajuns în tragica situaţie să avem la putere un ticălos mai mare decât fanarioţii, ţinând în palmă jefuitorii ţării, mai leneş decât noţiunea în sine şi cu apucături de proletar consumator de „all inclusive”. Acest exemplar nefericit ne-a aruncat în derizoriu, ne-a transformat într-o masă informă, ne-a împărţit în două: manipulaţii spălaţi pe creier pe de-o parte şi zdrobitoarea majoritate dezamăgită, cuprinsă de lehamite. Însă nu oare lehamitea era starea care ne trebuia indusă pentru ca aceşti tiriplici să-şi poată face în continuare de cap, pentru a ne putea fura la fel de pe faţă minţindu-ne că ăsta e normalul? Chiar ăsta era planul: inducerea unei stări nefaste, care să ne determine să ne retragem. Iar această moluscă plăvănească, informă, fără poziţie, fără urmă de coloană vertebrală era elementul ideal, cel de care era nevoie. Şi, din acest punct de vedere, prin menţinerea acestui prostovan în fruntea ţării planul pervers se desăvârşeşte de la o zi la alta.

Trăim într-o cascadă a dezastrelor, suntem aruncaţi într-un hău în care întotdeauna există „şi mai jos”, chiar dacă ne iluzionăm că am atins fundul, stabilizarea, de la care o să începem să urcăm. E o iluzie şi de-aceea vă întreb: nu v-aţi plictisit să mergeţi în jos? Nu credeţi c-ar fi timpul să spunem cu fermitate STOP? Dacă n-o s-o spunem noi, nimeni n-o va spune în locul nostru!