Șah la Iran

12 mai este data limită setată de către administrația Trump pentru luarea unei decizii în ceea ce privește „dosarul Iranian”, mai precis data în care se prefigurează o retragere a SUA din Acordul Nuclear Iranian. Ca și mutarea ambasadei SUA la Ierusalim, și aceasta este o decizie care va fi tratată cu deja cunoscuta superficialitate de către Casa Albă, mai ales în condițiile în care instituția în cauză este plină ochi de indivizi care vor ieșirea din acord.

Văzută din punct de vedere logic, decizia este halucinantă. Teheranul și-a respectat punct cu punct absolut toate obligațiile. N-a produs un strop de uraniu, iar toate cercetările militare în domeniul armelor nucleare au fost înghețate. În aceste condiții, cum te poți retrage brutal dintr-un acord în care partenerul și-a respectat toate obligațiile? 

Pe scurt, e vorba de bani. Bani și influență în zonă. Ieșirea Iranului de sub embargou a produs un cutremur în zona prețului petrolului. După ani de izolare, Iranul se află în situația în care absolut orice preț al petrolului este considerat bun. Asta face ca țara să nu fie absolut deloc interesată de vreo strategie de menținere sau ridicare a prețului petrolului. Orice ban venit din vânzarea de petrol este un ban valoros pentru iranieni.

De partea cealaltă, în Arabia Saudită, prețul petrolului a început să devină o problemă stringentă. Practic, din 2014, de când prețurile au început să se erodeze, deficitul bugetar al țării a explodat: 2.3% în 2014, 14.8% în 2015, 12.8% în 2016 și aproape 10% în 2017. După cum se observă, finanțele saudite stau extrem de prost. Acesta este probabil și unul dintre motivele privatizării Aramco. Țara este realmente prinsă într-o spirală care nu poate duce decât spre faliment. Conform unei analize interne, pentru saudiți un preț de 80$/baril(chiar 88!) reprezintă un preț de echilibru, care le-ar oferi posibilitatea echilibrării haoticului buget.

Pe partea cealaltă a Oceanului, în SUA, creșterea prețului petrolului este văzută la fel de pozitiv. Optimizarea tehnicilor de fracturare hidraulică a scăzut prețul de la care petrolul și gazul extrase prin această metodă devin rentabile. Astfel, în prezent costul fracturării hidraulice a ajuns la 25$/baril, preț aflat sub cel de exploatare a nisipurilor petroliere canadiene, estimat la 30$/baril sau cel plătit de englezi în Marea Nordului de aproximativ 50$/baril. Cu alte cuvinte, creșterea prețului petrolului îi face fericiți pe producătorii americani care-și văd astfel portofelele din ce în ce mai doldora de bani.

Există însă un dușman comun al tuturor, un „om negru” pe piața petrolului: Iranul. Pentru Iran  nu există constrângeri bugetare și nici break-evan-uri. Scos de atâta amar de vreme din piețele globale, Iranul n-are pretenții ci doar o foame imensă de bani. Astfel încât, indiferent de preț, Iranul vinde și-și crește producția. De-aici apar și problemele. Exploatările în creștere în urma contractelor încheiate cu Rusia, UE și China pot duce la creșterea producției de petrol iranian la 4.5 - 5 milioane de barili pe zi(în prezent Iranul livrează aproximativ 3.8 mln. barili/zi). Deja intrarea Iranului se vede limpede în scăderea output-ului saudit: de la o medie de 10.5 mln. barili/zi în 2016 la una de 10.2 mln. barili/zi în 2017. Cu alte cuvinte, „presiunea iraniană” le strică saudiților atât prețurile cât și cantitățile vândute. 

Mișcarea Arabiei Saudite este una clasică: mituirea oficialilor americani. Prințul tefelist Mohammad bin Salman, în urma vizitei din SUA, a făcut promisiuni cu ghiotura pentru achiziția de tehnică militară americană - forma clasică de corupere de-acolo. Prețul cerut pentru „mizilicul” de miliarde de dolari? Simplu: ieșirea SUA din acordul cu Iranul și reintroducerea sancțiunilor. Operațiune care ar putea bloca „avântul” Iranului. 

Lucrurile însă nu mai sunt deloc atât de simple pe cât par. În prezent, prietenii Iranului sunt mult mai mulți decât erau în perioada blocadei. În plus, lucrurile s-au reconfigurat drastic la nivel internațional. În ceea ce privește blocada financiară, treburile s-ar putea să nu mai funcționeze. Chiar dacă Iranul este blocat de către SWIFT, are la dispoziție pentru transferuri financiare atât alternativa chineză cât și pe cea rusească, ambele implementate de către băncile iraniene. De asemenea, Turcia va fi extrem de bucuroasă să ajute Iranul pentru utilizarea SWIFT. A făcut-o pe vremea când SUA nu sprijineau kurzii și nu văd de ce n-ar face-o acum în condițiile în care „aliații” americani se comportă mai degrabă ca dușmani în teren.

În ceea ce privește output-ul petrolului iranian, lucrurile sunt ceva mai simple, întrucât SUA nu controlează decât două din cele trei piețe majore. De la intrarea chinezilor în ecuația tranzacționării petrolului, treburile s-au complicat, iar sancțiunile americane și-au pierdut eficiența. Degeaba te apuci să impui restricții pe dolar în condițiile în care petrolul se poate tranzacționa pe yuani. Ieșirea din cursă e mult mai simplă. 

De asemenea, mai e un element neluat în calcul. Conform unor estimări, după introducerea unui eventual nou embargou, capacitatea Iranului de a dezvolta arma nucleară este de maxim 18 luni. Ieșirea SUA din tratat ar putea da Iranului posibilitatea de a-și relua programul de dezvoltare a armei nucleare, de data aceasta până la capăt. După ce Iranul a ajutat Coreea de Nord la capitolul balistic, oferindu-i soluțiile dezvoltării de rachete cu rază lungă de acțiune, coreenii vor fi bucuroși să întoarcă serviciile în ceea ce privește îmbogățirea uraniului. 

Știind care e situația pe la Casa Albă, unde prostia și-a găsit de foarte multă vreme cuibul cel mai prielnic, nu mă aștept ca dosarul iranian să fie tratat cu responsabilitate, ba din contră. Așa cum ne-a obișnuit Trump, probabil va lua o nouă decizie „ca la beție”. Va fi însă o decizie tembelă care, în final, va fragiliza tot SUA. Însă rezultatele bune se vor vedea ceva mai târziu, probabil prin toamnă, că, deh, atunci se culeg roadele.