Știința iluzorie

„După ce terminase de vizitat Catedrala Saint Pierre, micuțul Hans avu parte de o nouă excursie care consta în coborârea sub pământ, într-un tunel gigantic. Impresionat de dimensiuni, micuțul Hans nu putu totuși să nu observe lipsa de formă sau, mai degrabă, ariditatea arhitecturală a locului pe care-l vizita. Și, în timp ce ghidul le torocănea date și cifre a cărăr relevanță chiar nu-l interesa, micuțul Hans își trase tatăl de mânecă întrebându-l:

- Totuși, ce-i monumentul acesta în care m-ai adus? Nu pare a avea nicio noimă.

- Ei, dragul meu, începu tatăl său zâmbind, prima dată te-am dus la catedrală ca să vezi locul în care oamenii se rugau la Dumnezeu. Atunci când n-au mai înțeles noțiunea, oamenii trecutului s-au apucat să se joace de-a Dumnezeu, iar această construcție impresionantă în care te afli acum era un fel de jucărie de-a lor pe care o foloseau pentru a-și demonstra falsele credințe și a-și hrăni orgoliul. Iar numele său este Large Hadron Collider.

- Și până când au făcut asta?

- Până când lumea falsă în care trăiau li s-a dărâmat sub picioare.”

Cam așa ar putea suna una dintre relatările viitorului. Spuneți-mi rudimentar, naiv, greu de cap, tolomac sau cum vreți să-mi spuneți. Pregătiți-vă să aruncați cu ouă clocite în mine și să mă înjurați la drumul mare cu „argumentele” care vă sunt livrate. Sunt convins însă că ceea ce urmează ori o să vă schimbe, ori o să vă înfunde și mai adânc în negura în care v-ați rătăcit.

Plimbându-vă prin lumea de azi veți observa o exuberanță în a construi facilități faraonice, temple ale științei în care se demonstrează zi de zi, ceas de ceas, toate teoriile revoluționare care-au născut lumea în care ne aflăm. Cu ochii unui profan, m-am întrebat de multe ori, care-i necesitatea demonstrației perpetue a unor adevăruri pretinse a fi ultimele. Ce-i de demonstrat în ceea ce-a fost demonstrat? Ce-i de argumentat în ceea ce a fost deja argumentat? E o întrebare logică pentru orice om care are cât de cât bunul simț de a considera nimerită îndepărtarea proptelelor după ce s-a terminat de construit ceea ce-a proiectat arhitectul. Dacă a fost bine proiectată, o construcție trebuie să se auto-susțină, nu mai are nevoie de disonantele proptele. Se susține bazându-se pe structura sa de rezistență, altfel, cu sau fără proptele, până la urmă se va dărâma. Iată o imagine reprezentativă pentru ceea ce este „știința” de azi.

Departe de mine dorința de a continua cu abstracțiuni și analogii, astfel încât mă voi întoarce la lumea concretă, la teoriile fizicii. Aici constatăm că, de asemenea, suntem rupți între două reprezentări: pe de o parte lumea vizibilă, numită lumea clasică, cea a obiectelor vizibile și a interacțiunii dintre acestea, al cărei model fundamental pornește din Teoria Relativității a lui Albert Einstein și lumea invizibilă, numită lumea cuantică, cea al cărei model fundamental este teoretizat în mecanica cuantică. În esență, cele două teorii au același obiect de studiu. O lege a bunului simț ne spune că, indiferent dacă te raportezi la nivel micro sau macro, legile care acționează trebuie să fie aceleași. Nu poți pretinde că un obiect de dimensiuni mari e afectat de gravitație, în timp ce cele mai mici părți constituente ale sale nu. E o ruptură logică a cărei existență nu poate fi justificată în niciun fel. 

Iată însă că realitatea științifică ne aruncă în față tocmai această perspectivă jenantă. Cele două teorii sunt incompatibile! N-o spun eu, o spun tocmai cei care vor să împace și capra și varza. De mult timp se fac eforturi pentru găsirea „căii de mijloc”, a acelui model aplicabil ambelor perspective deoarece, totuși, la mijloc se află aceeași materie. Unul dintre cei mai cunoscuți profeți ai științei moderne, Stephen Hawking, a ajuns la concluzia că „cele două teorii nu sunt compatibile și nu pot fi ambele, în același timp, adevărate”. Aici, probabil, corifeii științificității îmi vor spune că există o teorie a coardelor(String Theory) care ajunge să împace într-o formă elegantă cele două lumi. Ceea ce i-ați întreba pe aceiași entuziaști este un lucru simplu: există? În realitate vorbim despre un model ipotetic, dezvoltat pe baza unor supoziții și cam atât. Teoretic vorbind, e simplu să împaci „modelul struțului” cu „modelul cămilei”, pornind de la premisa că există o formă ancestrală de animal având atât caracteristicile struțului cât și pe cele ale cămilei, animal căruia-i vom spune struțocămilă și din care au evoluat, conform teoriei lui Darwin, cele două specii. Ca exercițiu intelectual poate fi interesant, dar are vreo relevanță?

În fapt tocmai aici vedem buba științei în general și a cosmologiei contemporane în particular: dependența de modele ipotetice care funcționează „într-o proporție mulțumitoare”. Îmi vine în minte epopeea căutării bosonului Higgs. La un moment dat cei de la CERN au anunțat cu  are tam-tam că au descoperit bosonul Higgs. Apoi au spus c-au descoperit un nou boson care-ar putea fi bosonul Higgs, dar că e nevoie de ceva mai mult timp de cercetări pentru a se demonstra experimental existența acestei particule. Și pentru că am ajuns la aceste dileme, îmi răsună în minte alte dileme. O fi fost sau n-o fi fost marea explozie? Universul se află în expansiune, în echilibru sau în contracție? Dac-a fost o mare explozie, a fost singura sau sunt mai multe? Trăim în cele 3+1 dimensiuni sau în cele 11 „descoperite” până acum? Oare e adevărat că nu trăim și că suntem doar o hologramă proiectată dintr-un spațiu n+1 dimensional în dimensiunea inferioară? Este adevărat că „printr-o anume separare ar apărea o anumită substanță perfectă care, în cele din urmă, prin multe apariții susținute și îndelungate, este exaltată și înălțată deasupra regnului substanțelor vegetale, în regnul mineral, apoi deasupra celui mineral, în  cel metalic, și deasupra celui al substanțelor metalice perfecte, într-o perpetuă și divină Chintesență, ce ar cuprinde în sine însăși esența tuturor creaturilor cerești și pământești”? Cu excepția ultimului citat pe care, dacă l-aș fi șlefuit puțin, ați fi jurat că aparține fizicii contemporane și care-i extras din tratatul alchimic „Aurora Filosofilor” aparținând lui Paracelsus, absolut toate ipotezele enunțate de mine sunt „demonstrate” de teorii științifice ale prezentului.

Totuși ce-i cu acest haos, de unde această nebunie? Oricât de multă bunăvoință ai avea n-ai putea face ordine în ceea ce se numește „lumea științifică”. De asemenea, e un fenomen pe care nu-l poți stopa deoarece el e justificat de o necesitate. Mai mult, cei care practică această contemporană „artă alchimică” pretind, asemeni înaintașilor lor, că, în ciuda diferențelor semnificative dintre rezultatele teoriilor pe care le propagă, ele sunt uniforme, raționale, logice s.a.m.d. În esență, orice inițiat cât de cât în tainele matematicii știe că, bazându-te pe un set de ipoteze poți crea un edificiu arhitectonic impresionant. Așa cum(pentru a lua un exemplu banal) pornind de la necesitatea găsirii imposibilei soluții a ecuației x² + y = 0 , unde y este un număr real strict pozitiv s-a ajuns la teoria numerelor complexe, la fel poți dezvolta absolut orice teorie utilizând un suport matematic riguros. De fapt, majoritatea covârșitoare a acestor jocuri ale minții nu sunt decât niște construcții monumentale al căror sens, personal îmi scapă.

Și-atunci cum de nimeni nu reușește să înțeleagă acest fapt banal? E oare vorba de împăratul gol? Putem să-i spunem și așa. Putem însă să ne gândim la societate în ansamblul său, la ceea ce suntem noi acum. Spuneam mai devreme că fenomenul prezentat nu poate fi stopat deoarece el e justificat de o necesitate? Care-i necesitatea? O să vă răspund printr-o întrebare: care era necesitatea catedralelor? V-ați gândit de ce oamenii construiau catedrale? Să spunem, având rezerva unei observații limitative, că locul acela era un loc de rugăciune, în care omul regăsea axa lumii sale, în care-l căuta pe Dumnezeu, în același timp, căutându-se pe sine. Biserica sau catedrala erau axe ale lumii, fundații ale sale, elemente esențiale ale echilibrului acelei lumi. 

Lumea de azi e iremediabil schimbată. Azi omul s-a îndepărtat de Dumnezeu, pretinde chiar că s-a transformat în dumnezeu! Astfel, axele lumii trecute nu-i mai satisfac noul statut, fundamentele s-au dărâmat aparent iremediabil. Chiar dacă se crede Dumnezeu, omul de azi e chinuit de justificarea propriului statut, are nevoie de fundații solide, de concepte care-i să demonstreze indubitabil poziția câștigată. Acesta este motivul pentru care templul s-a mutat în instituțiile științifice, iar chilia călugărului în laborator. O tagmă întreagă de neo-preoți croiesc biblia în devenire a noii lumi. De-aceea niciun ban aruncat spre noul templu nu e considerat un ban irosit, ci un ban care contribuie la mântuirea noului om, a dumnezeului lumii acesteia. V-ați întrebat însă dacă Dumnezeu a avut vreodată nevoie de propria-i justificare? Dacă a simțit vreodată nevoia de vreo fundație, de vreo teorie care să-i justifice existența? Omul, dumnezeul lumii de azi, tremură gândindu-se că soclul pe care stă s-ar putea să fie gol și, de-aceea, nu precupețește niciun efort pentru a-l umple cu orice. Este însă acest orice suficient? Poate ar trebui să-l întrebăm asta pe micuțul Hans.