Noi cu ce ne-am ales?

În 1877, ruşii încearcă să le dea otomanilor o lovitură rapidă şi decisivă în Balcani. Socoteala de-acasă nu se potriveşte cu cea din târg. În defileul Şipka ruşii se împotmolesc, iar ca treaba să fie treabă se mai şi trezesc la Plevna că le apare în spate genialul general turc Osman Paşa. Întreaga situaţie riscă să se transforme într-un nou dezastru de proporţii pentru ruşi. Nu prea au nici la cine apela. Pe sârbi şi pe muntenegreni îi trimiseseră - anterior acestui război - la sacrificiu împotriva Otomanilor. Cele două ţări erau sleite şi incapabile să mai ajute cu ceva armata ţaristă. Voluntarii bulgari luptau deja de partea lor, astfel încât singura soluţie viabilă o găsesc la proaspătul principat, România. Noi eram singurii care aveam resursa umană necesară, arme de-ajuns şi, mai mult decât orice, devotamentul necesar pentru a putea înclina decisiv balanţa. Şi-am înclinat-o!

La terminarea războiului, bravii politicieni autohtoni au constatat că în loc să negocieze la sânge termenii independenţei atunci când ruşii erau la ananghie s-au bazat pe „recunoaşterea ulterioară a meritelor” şi pe tot felul de jurăminte şi asigurări masonice pe care le primiseră pe canale oculte. După terminarea războiului, lucrurile s-au complicat teribil. Marile puteri s-au trezit cu scenariul de coşmar în care Rusia ajunge să aibă ieşire la Mediterană - ori prin Constantinopol(scenariul de coşmar), ori prin unul dintre statele slave satelit cu ieşire la Mediterana - astfel încât, în tratatele de pace, le-au făcut pe plac ruşilor în toate punctele, mai puţin în cel referitor la ieşirea la Mediterana. Cu toate jurămintele şi impresiile prosteşti pe care le aveau, românii n-au reuşit decât să obţină un umilitor statut de observatori, cu toate că erau a doua armată ca mărime după ruşi. Şi astfel am fost făcuţi praf: ni s-a aruncat în ochi Dobrogea fără Cadrilater, adică o zonă subdezvoltată şi depopulată în care trebuia investit imens pentru a fi adusă la liman. Ni s-a luat Bugeacul şi-am fost faultaţi pe faţă. Când bravii noştri politicieni i-au bătut obrazul ţarului spunându-i că le-a fost promisă protecţia Rusiei, acesta le-a replicat că Rusia se ţine de cuvânt şi protejează Principatul împotriva celorlalţi, dar nu împotriva intereselor Rusiei. De altfel, în acel război cei mai câştigaţi au fost cei care n-au participat: Austria care a luat Bosnia şi Herţegovina în defavoarea Serbiei şi Muntenegrului(împinse la sacrificiu de către ruşi anterior războiului ruso-turc) sau Bulgaria care s-a trezit brusc ţară fără să fi existat vreodată până atunci. Iar în ceea ce priveşte Bulgaria, nu pot să nu trec peste nesimţirea autorităţilor actuale care, în ciuda sacrificiului armatei române din războiul Ruso-Turc, au găsit de cuviinţă să ne treacă în lista de mulţumiri de la intrarea în Catedrala Alexander Nevski pe ultimul loc, după Finlanda. Nu-mi rămâne decât să le urez să aibă parte de-acum înainte fix de ajutoare similare ca intensitate cu cel finlandez din acel război!

Începutul secolului XX ne găseşte într-o perioadă în care încercam - ca-n toată istoria noastră de altfel - să acoperim golul de dezvoltare dintre noi şi ceilalţi. Pentru garantarea „păcii”, aveam un guvernorat al Gurilor Dunării, compus din marile puteri: ruşi, francezi, austrieci, nemţi, etc. Asta ca nu cumva să ne-o luăm în cap cu Dobrogea! În corul marilor puteri intră şi SUA care, în stilul caracteristic, au început presiuni fabuloase pentru definitivarea legii minelor astfel încât să-i avantajeze, adică astfel încât companiile lor să poată cumpăra peste 50% din orice exploataţie. Aşa ne-am trezit în scurt timp cu Rockefeller stăpân peste petrolul Românesc.   

În Primul Război Mondial am mers la război, din nou, alături de ruşi, chiar dacă ne-o trăseseră în 1877-1878. Am făcut-o pentru că jurămintele masonice ale politicienilor lu' Peşte spuneau că e în interesul nostru să nu rămânem neutri. În fapt interesul era strict al Franţei pentru că dacă nu apărea contraponderea din Est, nemţii îi făceau varză(cum, de altfel, i-au şi făcut!). În timp ce participarea ruşilor la război era plătită cu vârf şi îndesat de către francezi, pe motiv că e scumpă carnea de mujic, noi, din nou ca proştii, am intrat voluntar. Şi ne-am luat-o pe măsură! Întrucât dotarea armatei era strict o afacere de corupţie, am fost făcuţi praf în doi timpi şi trei mişcări. Am avut timp doar să trimitem tezaurul la ruşi pentru depozitare. Între timp nemţii ne-au făcut franjuri şi ne-au împins în Moldova. Ca să fie treaba treabă, fraţii masoni l-au fript pe ţar în Rusia(într-un complot germano-american), au scos ţara din Război şi noi ne-am trezit cu fundu-n baltă: într-o parte cu nemţii care înaintau, în cealaltă cu cozile lor de topor, tovarăşii bolşevici. Începea comunismul la ei, sub lumina marelui pederast şi coadă nemţească de topor, Lenin! În sudul României, după ce nemţii s-au înstăpânit peste Banca Naţională, au inventat o datorie de război a României cam cât tezaurului depozitat la ruşi. Şi astfel, tezaurul nostru şi-a găsit o nouă casă pentru totdeauna, în una dintre cele mai ascunse şi ticăloase pagini ale istoriei locale. La Mărăşeşti românii au luptat în chiloţi şi izmene. La fel lupta şi Regina Maria: ba în chiloţi, ba fără, în funcţie de preferinţele gradatului pe care-l înghesuia. Dac-ar fi nimerit cel puţin într-un batalion advers, cu siguranţă că ar fi redus numărul victimelor alor noştri. Dar tot la ai noştri avea bucurii, deh, muiere cu prinţipuri! Din fericire, poporul român a avut tăria să rămână pe picioare şi un noroc al incredibil istoriei ne-a făcut să transformăm dezastrul participării noastre la Război într-un succes pe final. Iar pe hazliul cuplu regal compus din momâia Ferdinand şi curviştina Maria în „sfinţii întregitori ai naţiunii”.  

Din păcate fericirea n-a ţinut prea mult! Odrasla Mariei - făcută naiba ştie cu cine - a urcat pe tron şi a transformat ţara într-o entitate atât de coruptă încât nici musca nu mai zbura fără să dea şpagă. Moştenind curvăsăraia de la mă-sa, pentru Carol al II-lea n-au contat decât „găurile” disponibile şi „circuitul financiar” care-i asigura aventurile de toate tipurile care-i treceau prin deviantul creieraş. Apetitul său sexual era atât de mare încât membrii Siguranţei Statului trebuiau să-i planteze până la şapte-opt curve verificate pe traseul pe care-l urma când ieşea din Palat. Se ştia că nici nu termina bine să rupă o curvă, că o şi dorea pe-a doua şi-apoi tot aşa până-şi stingea amarul. Şi, ca să fie treaba treabă, avea o preferinţă pentru specia cea mai de jos a trotuaristelor nespălate pe care le încărca în maşină şi le băga la Palat. Pentru ca nu cumva prinţişorul să se trezească cu vreo blenoragie sau vreun sifilis luat de la vreo curvă necunoscută, agenţii de poliţie asigurau zona Palatului cu curve verificate. Norocul „securiştilor” vremii a constat în cuplarea lui Carol cu o nimfomană - Elena Lupescu - singura care făcea faţă apetitului sexual neobişnuit al monarhului. Această caracteristică a împins-o pe Lupeasca în centrul politicii şi economiei autohtone. Practic, nu se mai putea face nimic în ţară fără binecuvântarea reginei neoficiale. Aveai nevoie să faci vreo afacere mai la scară, trebuia să te bagi în cercul „jucătorilor” de Poker de la casa Lupeascăi şi să pierzi sume considerabile în meciurile cu regele sau cu metresa. După, aveai aprobarea şi puteai să-i dai drumul înainte afacerii, beneficiind de protecţie absolută, dar erai obligat să-ţi menţii cotizaţia deoarece, altfel, vreunul mai isteţ îţi putea lua locul. 

În această atmosferă viciată ne-a găsit Al Doilea Război Mondial. De data asta deviantul rege care, între timp, o pusese şi de-o dictatură regală, ne-a băgat în război de partea nemţilor. Astfel am tras potul cel mare, punând la bătaie petrolul nostru pentru interesele lui Hitler şi-ale naţiei nemţeşti. Desigur, cum bine ştie toată lumea, Hitler s-a împiedicat în Rusia, anglo-americanii s-au regrupat şi, uşor, uşor, panzeru' invincibil s-a dus în rahat. Ca să salvăm ce mai putea fi salvat, am întors armele în urma unei lovituri de Palat în care, în locul curvarului a fost pus fiu-său, mult mai papleacă chiar şi decât tac'su mare, Ferdinand. Numai pentru dezvirginarea lui Mihai, Carol al II-lea a cheltuit o avere. După care, ca să-l scape pe prost de „iubita” care-i fusese împinsă în brebenel, s-a mai cheltuit altă avere. Ăsta a fost „salvatorul” nostru. 

Întoarcerea armelor s-a făcut prin capitulare necondiţionată în faţa ruşilor. Asta în ciuda faptului că trimişii lui Antonescu iniţiaseră discuţii preliminare referitoare la termenii unei eventuale capitulări cu Alexandra Kollontai. Sforarii din spate au decis să respecte înţelegerile oculte pe care le făcuseră şi să mai vândă încă odată ţara, aruncând-o pe nimic în mâna ruşilor. Asta după ce, tot din cauza politicii lor tembele, pierduseră Ardealul de Nord în favoarea Ungariei. Astfel, ruşii au intrat în noi ca-n rahat, iar în femeile noastre câte-un batalion odată, după regula civilizaţiei mujiceşti: „ia-i ceasu de pe masă şi frige-i femeile din casă”. Petrolul autohton a început să alimenteze „partea bună” a istoriei. Din nou eram parteneri cu ruşii, din nou ne-am luat-o. 

În urma Războiului am pierdut Basarabia, dar ne-am recuperat Ardealul de nord. Recuperarea a fost, în fapt, un noroc deoarece, iniţial, Stalin semnase o înţelegere cu Horthy. Laşitatea lui Horthy, care aproape s-a scăpat pe el de frică în momentul în care a văzut că nemţii sunt gata să atace Budapesta, a dus la ruperea tratatului cu Stalin. Atunci, nervos, Stalin a spus: „Ardealul va rămâne pe veci al românilor”.

S-a terminat Războiul şi-am fost daţi ruşilor. De primit iar n-am fost primiţi la negocieri pentru că eram naţiune înfrântă. Şi nu doar că măreţul Occident ne-au cedat cu fulgi cu tot, dar i-a mai şi lăsat pe ruşi să ne impună datorii de război. Ne-au căsăpit! Istoricii acuză distrugerea elitelor de către ruşi. Aiurea. E ca şi cum s-ar plânge cineva acum dacă, în urma vreunei înţelegeri, ar fi decapitaţi alde Liiceanu, Pleşu, Patapievici, alături de restul greblelor care activează prin politică. Şi elita aia de-atunci, cu mici excepţii, era formată tot din nişte şobolani corupţi până-n măduva oaselor. Doar istoricii infantili şi-o tradiţie pe care n-o înţeleg îi ridică-n slăvi. Să recunoaştem: în afara unei minorităţi, clasa aristocratică autohtonă era compusă doar boiernaşi de ţară(vorba poeziei lui Brumaru) cu aere de mari nobili. Nulităţi provinciale, pline de frustrări şi buni doar să cheltuiască rodul pământului şi sângele ţăranului iobagizat, în luminile iluzorii ale Parisului.  Ceea ce-a fost însă dezastruos n-a fost decapitarea iniţiată de către ruşi, ci elita impusă şi formată din „băieţii buni” veniţi pe tancuri. Numai unu şi-unu: Bruckner, Pauker, Nikolski, Răutu, Ghizela Vass, Tismăneanu, etc. Vă sunt cunoscute aceste nume? Unele dintre ele da, doar odraslele lor înfăptuiesc acum „revoluţia globalistă”, aşa cum părinţii sau bunicii lor puneau umărul la internaţionalismul comunist de rit bolşevic. Ceea ce-au făcut bolşevicii a fost dezastruos în plan naţional. Au eliminat chiar şi bruma de bun simţ care exista aici şi au scos la suprafaţă tot mâlul, toată mocirla, urâţenia şi frustrarea care erau acumulate în adâncurile straturilor inferioare ale societăţii. Aşa am avut obsedanţii ani ai debutului comunismului la noi: pe de-o parte „plata datoriilor” către ruşi ne lăsa în fundul gol, de cealaltă parte stăteam cu ei în coaste, cu cozile lor de topor impuse „de la centru” care-au rămas active - aproape dinastic - până-n ziua de azi. Făcând totuşi o paralelă, ar trebui să remarcăm că acea elită ticăloasă a reuşit totuşi să rezolve probleme jenante ale României precum analfabetismul. De asemenea, sovrom-urile - vehicule care ne storceau groaznic - s-au constituit în elemente care au integrat economia ţării, iar agricultura, după dezastrul colectivist, a început să funcţioneze ca un sistem articulat. Cel care-a tăiat-o cu plata către ruşi a fost tot comunistul impus de Moscova, Gheorghiu Dej. A făcut-o atunci când care a constatat că le plăteam de ceva vreme în plus şi n-avea nimeni curaj să sesizeze asta. Se baza şi pe faptul că începuse epurarea cadrelor sovietice, profitând de politica de purificare iniţiată de Stalin. S-a autosesizat el şi, la ceva vreme, a fost chemat la Moscova unde l-au pus să aştepte întrevederea cu „împăratul”. Se pare că fotoliul pe care a tot aşteptat Gheorghiu Dej era unul „preparat” cu material radioactiv, astfel încât, după întoarcerea în ţară, a fost „aranjat” de un cancer galopant. Se termina astfel una dintre cele mai negre pagini ale istoriei naţionale.

Printr-un concurs de factori, puterea politică şi administrativă a ţării a fost preluată de Ceauşescu, un ţăran semianalfabet, cizmar la bază, dar dotat cu suficientă inteligenţă nativă pentru a putea face să se învârtă lucrurile în favoarea sa. În scurt timp şi-a instalat propriul aparat, a câştigat simpatia şi prietenia lui Mao, începându-şi astfel şi o prodigioasă aventură politică internaţională. Cu sprijinul lui Mao îşi joacă genial cartea în timpul evenimentelor generate de „Primăvara de la Praga”, câştigându-şi o oarecare autonomie faţă de „Înalta Poartă” de la Moscova. Cu toate că nimeni n-ar fi crezut la începutul carierei sale, Ceauşescu a ajuns să joace un rol important pe scena internaţională. Instinctele l-au ajutat să miroasă care-s factorii mondiali de putere, cum se mişcă lucrurile şi cum poate juca în favoarea sa. A avut o perioadă de avânt, în care a industrializat forţat ţara. Strategia sa a fost similară celei a ţăranului înstărit care-şi umple bătătura atât cu lucruri utile, dar şi cu multe inutilităţi. România a fost bătătura lui Ceauşescu. A tratat-o părinteşte, având grijă de ţară ca de propria-i ogradă. Însă reversul acestei strategii părinteşti a fost că greşelile făcute s-au repercutat cu asprime asupra întregii ţări. Neavând nici experienţă, nici capacitatea intelectuală de a evalua cu claritate efectul devastator al dobânzilor practicate de instituţiile financiare internaţionale şi nici suportul unui know-how corespunzător în ţară, Ceauşescu s-a trezit cu o datorie copleşitoare pe care economia de hei rup pe care-o concepuse aproape că nu era capabilă să o susţină. În plus, a luat în plin criza economică a anilor 80. Speriat că ar putea să se trezească în insolvenţă, concepe un plan de lichidare a tuturor datoriilor prin rambursarea accelerată a creditelor. Strânge cureaua la modul aberant dar face faţă şi, nouă ani mai târziu, anunţă victorios finalizarea acţiunii pe care-o începuse. Are însă în faţă un popor înfometat, abrutizat şi aflat sub teroare. Economia e şi ea slăbită, incapabilă să se autosusţină. Asemeni ţăranului care „a prins cum merge titirezul”, pune în plan, alături de chinezi, dezvoltarea unei bănci a statelor în curs de dezvoltare. Un fel de FMI al lumii socialiste. În plus, intrat prin cercuri oculte doar din curiozitate - ca să înţeleagă cum se mişcă treburile planetei - face nerozia de a-i păcăli pe-ăia în modul şmecheresc-ţărănesc pe care-l transformase deja în practică diplomatică internaţională. Atrage astfel asupra sa - fără să realizeze nicio clipă - furia mafiei ocult-financiare mondiale. De-aceea, în timpul evenimentelor din 1989 e singurul lider comunist sacrificat ritualic, în noaptea de Crăciun.

Dar ce mai contează asta? Poporul îşi trăieşte exuberanţa eliberării de sub „teroarea ceauşistă”, atent vegheat de gloabele internaţionaliste sosite în anii 50 pe tancuri. Aşa se face că îndrumătorii către „eliberare” devin tot cei care ne cotropiseră cu jumătate de secol în urmă. Ce să ştie bietul cetăţean ce lepră a fost Bruckner? Sau Maurer? De unde să ştie bietul om gândindu-se la un salam mai bun că haita întronizată peste armată şi securitate era formată din agenţi GRU, că elita culturală care se închega şi care era scoasă cu obstinaţie în faţă era compusă din disidenţii de faţadă ai „tovarăşului Gogu”? Cum să ştie bietul român, aproape abrutizat şi total lipsit de informaţii, că bunăstarea care i se promitea era de fapt jugul care i se punea pe grumaz? Aşa, legaţi la ochi, am trecut prin toate etapele distrugerii noastre. Prin intermediul cozilor de topor recrutate pe o nimica toată, mafioţii internaţionali au continuat opera de pedepsire post-mortem a lui Ceauşescu. Nu s-au lăsat până când întreaga economie a lui Ceauşescu n-a fost lichidată la fier vechi. Apoi au distrus Bancorex. Tot din răzbunare, întrucât aceea era banca pe care Ceauşescu o gândise ca pilon principal al expansiunii sale de pe piaţa financiară internaţională. Totul condimentat cu o luptă surdă declanşată între securişti şi foşti oficiali grei ai aparatului de partid şi de stat pentru acaparare a bunurilor ţării. Lupta la vedere era politică, dar în subteran economică. Şi, în timp ce românaşii se delectau în bălăcăreala politică de la televizoare, mafioţii îşi adjudecau hălci din averea care, până atunci, fusese comună. Aşa am tot frecat-o până la începutul altei aventuri pe care ne-am dorit-o: integrarea în NATO şi UE. În fapt, analizând la rece, putem constata că am avut impresia că noi o dorim. Propaganda a lucrat de minune, insuflându-i bizonului mioritic „idealuri” despre care habar n-avea. Sătul de jumătate de secol de dominaţie rusească, românul a ales NATO. Sătul de comunism, a ales capitalismul Occidentului, acele captivante lumini sclipitoare de la suprafaţă care se grupau sub umbrela Uniunii Europene. Mai ţineţi minte ce-aţi tremurat „să ne bage în NATO” sau cu câtă speranţă v-aţi dus la referendum „ca să intrăm şi noi în UE”? De unde să ştie bietul român că schimbarea taberei geopolitice înseamnă să înlocuieşti un câine care te muşcă cu o haită de şacali care te devorează?

Însă necunoaşterea regulilor nu te scuteşte de rigoarea lor. Şi iată-ne acum perfect integraţi: nimic nu mai e al nostru, capul nu prea-l mai putem ridica de frică să nu deranjăm pe cineva. Regulile de la vedere diferă de cele reale, corupţia e pretutindeni, iar dacă nu eşti „în linie doctrinară” rişti să fii devorat de aşa-zisele mecanisme anti-corupţie, în fapt o cacialma juridico-securistică menită a instaura teroarea asupra oricui ar manifesta un dram, o minimă independenţă. Aş putea continua mult de-acum înainte, dar bănuiesc că cei care ajung să citească acest text ştiu bine ce anume trăiesc. Motiv pentru care nu-mi rămâne decât să recapitulez un secol şi jumătate de istorie care-a trecut peste noi: am fugit de turci şi-am fost beliţi de ruşi; am încercat să acoperim golurile istorice şi-am fost jefuiţi de diverşi binefăcători care-au acaparat hălci din economie; am tras în Primul Război mână-n mână cu ruşii, francezii şi englezii, ne-am trezit că ne-au trădat, doar pe final am fost avantajaţi, dar şi asta cu preţuri piperate. Apoi am fost victimele experimentelor unui deviant - Carol al II-lea - am trecut printr-un nou Război şi-am devenit din nou victime. Singurul moment de respiro a fost cel în care Ceauşescu a preluat puterea. Dar, precum un catâr, n-a lăsat pe nimeni să-l secondeze şi nici nu şi-a pregătit o succesiune viabilă. Ar fi putut să pună la punct o strategie articulată de dezvoltare a ţării, poate chiar ar fi putut să fie un Yusof Ishak local. Dar inteligenţa nativă ţărănească, necioplită, a jucat împotriva sa. Se dorea un Mao, un Kim Ir Sen neînţelegând că fiecare popor are o anumită fibră care-l face să adere sau nu la conducătorii săi. Din anii '80, asemeni ţăranului care se trezeşte deştept doar pentru că i-a mers o combinaţie, Ceauşescu a mers strict după programul şi dorinţele proprii, îndepărtându-se de popor şi înlocuind adeziunea cu teroarea. Iar după înlocuirea sa, poporul abrutizat şi neinformat a mers orbeşte din capcană în capcană.

Iată, pe scurt, istoria noastră din ultimul secol şi jumătate. O înlănţuire de trădări, jafuri, nemernicii şi iluzii. Toate strict din cauză că am vrut să avem propriul destin, pentru că ne-am iluzionat că „în cealaltă tabără” ne-ar fi mai bine. Şi singura întrebare viabilă e: „noi cu ce-am ales?”. Din păcate doar cu iluzia urmată imediat de dezamăgire şi teroare. Istoria ne-a dat atâtea lecţii aspre în urma cărora trebuia să înţelegem că nu ne e bine ca remorcă a nimănui. Destinul nostru nu-i nici în Orient nici în Occident. Nici la Est, nici la Vest, nici la Nord, nici la Sud. Destinul nostru e-aici şi singurii care-l pot face mai bun suntem noi. Ceilalţi ne-au demonstrat cu vârf şi îndesat că nu-l pot face decât mai rău, mai ticălos, mai brutal. Dar pentru asta e nevoie să ne opunem cu brutalitate iluziilor şi capcanelor, amăgirii că „se poate face treabă şi urmând calea scurtă”. De-a lungul istoriei am căutat mereu scurtătura şi, de fiecare dată, am sfârşit-o în mizerie. Întrebaţi-vă „cu ce ne-am ales?” din toţi aceşti o sută cincizeci de ani şi încercaţi să vedeţi „realizările” prin ochii celor care s-au sacrificat eroic. Fiecare centimetru pătrat din pământul ăsta e îmbibat de sânge. Şi pare că n-a fost îndeajuns pentru a ne plăti dorinţa legitimă de a fi lăsaţi în pace. Ne va veni vreodată vremea?