Pesta porcină şi independenţa

Pesta porcină pare a fi subiectul „la modă” zilele acestea. Plăvanul zici că dă de ceasul morţii atunci când vorbeşte despre sutele de mii de porci sacrificaţi. Mai că-ţi vine să crezi că au descoperit specialiştii britanici posibilitatea ca pesta porcină să sufere o mutaţie capabilă să infecteze bovinele. Altfel nu-ţi poţi explica aceste temeri obsedante exprimate public de către zootehnicul nostru personaj.


În spatele întregului spectacol este însă o cu totul altă luptă, una radicală, menită a ne duce şi mai rău în haos într-un viitor deja previzibil. Pesta porcină e doar „fondul sonor”, praful în ochi aruncat pentru a se lua măsurile trasate din alte părţi. În fapt ceea ce se urmăreşte, ceea ce e deja pronunţat din ce în ce mai articulat nu are legătură cu epidemia în sine, ci cu o victimă care trebuie sacrificată cât mai rapid: mica gospodărie ţărănească.

Îmi amintesc cum plângea Europa Liberă cu lacrimi de crocodil atunci când vorbea despre distrugerea satelor de către Ceauşescu. În fapt, distrugerea pe care o făcea Ceauşescu consta în încercarea - stângace ce-i drept - de modernizare a satelor, de acces a acestora la infrastructura de bază. După Revoluţie, ceea ce-a început Ceauşescu nu doar c-a fost continuat, ci a fost intensificat în direcţia dorită, cu un radicalism şi o forţă greu de imaginat. Practic, la trei decenii de la Revoluţie satul românesc nu mai există. Au rămas doar aşezări amintind de ceea ce-a fost odată satul românesc: unele sunt absolut pustii, altele doar cu populaţie inactivă, îmbătrânită, iar cele mai apropiate de oraş sacrificate pe veci, transformate în „suburbii rezidenţiale” pe fondul foamei „omului nou” de locuinţe standardizate şi uniformizatoare.

Ce se doreşte în fapt de la această epidemie? În primul şi-n primul rând interzicerea creşterii porcilor în gospodărie. Practic aici e adevărata luptă. Brusc a apărut vinovatul de serviciu, anume bietul ţăran - specie aflată pe cale de dispariţie - care, în ticăloşia lui, insistă să-şi crească porcul acasă.

Îmi amintesc cum, pe vremea lui Ceauşescu, una dintre cele mai mari succese editoriale a fost o carte în format de buzunar, ieşită de sub tipar prin 1977, al cărei titlu spune cam tot despre conţinut: „Tăiem porcul - cum îl preparăm?”. Dincolo de tradiţie - oricine ştie că porcul se taie de Crăciun, nu-i aşa? - există un aspect cât se poate de practic al problemei. Bine preparat, un porc crescut acasă poate asigura proteină de calitate unei familii timp de aproape şase luni. E o independenţă de nepermis în noua lume „septică”, în noul comunism în care se centralizează absolut tot.

Cei care-au trăit experienţa neagră a anilor 80 ştiu bine că atunci când alimentarele erau goale, salvarea venea „de la ţară”. Mica gospodărie ţărănească a fost cea care-a avut rolul unei veritabile economii paralele, suplimentând cu succes lipsurile din magazine, din fluxul oficial, mult prea parazitat de şmecheri. O să merg şi mai departe spunând că lipsa de-aici a perioadelor mari de foamete care s-au făcut atât de serios simţite în istoria Occidentului s-au datorat urbanizării reduse şi micii gospodării ţărăneşti. În fapt, la noi, urbanul a fost cumva legat de rural. În trecut, boierii aveau case şi-n zonele urbane, dar baza de aprovizionare era reprezentată de moşie. Pe acelaşi model, urbanizarea forţată impusă de comunişti a creat o specie hibridă de indivizi care, asemenea boierilor de pe vremuri, locuiau la oraş, dar îşi păstraseră „casa de la ţară” unde cultivau pe suprafeţe mici(dacă nu mă înşel, în zonele cooperativizate nu aveai voie să deţii mai mult de 2500 mp. de teren) şi-şi întreţineau o gospodărie care avea, pe lângă găini, un porc şi, uneori, chiar şi o vacă.

Ceva similar s-a petrecut şi la ruşi unde mare parte dintre moscoviţi, deţineau în zonele limitrofe Moscovei o aşa-numită да́ча(dacea), adică o casă de vacanţă cu un mic lot de pământ, unde practicau o agricultură intensivă care-i ajuta să supravieţuiască sănătos gravelor lipsuri alimentare specifice comunismului.

Aceste forme - să le spunem „de organizare” - au reprezentat o garanţie a securităţii alimentare a individului şi, în ultimă instanţă, o formă de independenţă faţă de agresiunea politicilor nebuneşti şi a experimentelor ticăloase. O mică proprietate de 1000 mp poate asigura independenţa alimentară a unei familii. Desigur aceasta implică muncă din partea membrilor familiei şi ceva cunoştinţe de bază ale domeniului.

Aşa cum am mai spus, de-a lungul istoriei această mică proprietate ţărănească ne-a asigurat hrana şi ne-a salvat de foamete. Faptul că pe-aici nu există reţete tradiţionale de tipul migas-ului spaniol(care se face din firimituri de pâine păstrate de la alte mese, prăjite în urmele de grăsime pe care le mai ai prin casă) sau al celebrelor paste aglio olio e peperoncino, reprezintă o dovadă că, la nivel general, am dus-o destul de bine din punct de vedere alimentar, indiferent de vicisitudinile vremurilor. Iar testul anilor 80 a fost unul cât se poate de dur.

De la intrarea noastră în UE s-a accentuat lupta împotriva micii proprietăţi ţărăneşti. Preţurile derizorii ale terenurilor agricole, lipsa sprijinului din partea statului pentru micul agricultor sau pentru cei care ar fi putut să facă agricultură performantă la sat, dumping-ul practicat de marile reţele comerciale, toate acestea s-au constituit în lovituri aplicate agriculturii autohtone. Lovituri care s-au simţit din plin şi în mica gospodărie ţărănească. Satele au fost depopulate, în ele rămânând să supravieţuiască doar o populaţie îmbătrânită. Reglementările europene au lovit din plin şi micii crescători de animale: ciparea, limitarea vânzării şi cumpărării, a zonelor pe care le pot tranzita animalele(aşa-zisul paşaport), vaccinarea obligatorie, tot felul de alte taxe au avut şi ele ca efect reducerea numărului de animale crescute în mica gospodărie ţărănească.

Însă, spre surprinderea şi furia oficialilor responsabili cu distrugerea acestei oaze de independenţă, legătura românului cu pământul nu poate fi ruptă atât de uşor. Indiferent că trăieşte în oraş sau a plecat în străinătate la lucru, în general oamenii îşi păstrează proprietatea de la ţară, mai mult investesc în ea, mulţi dintre ei gândindu-se că, la pensie, se vor retrage acolo. De asemenea, tradiţia creşterii porcului şi a tăierii lui în ajunul Crăciunului n-a fost învinsă, mulţi oameni având la ţară pe cineva care le creşte un porc. Astfel, în ciuda reglementărilor şi a agresiunilor din ce în ce mai prezente, mica proprietate ţărănească supravieţuieşte.

De-aceea acum se scoate artilerie grea în scenă. Când plăvanul urlă că nu se iau măsurile necesare pentru combaterea pestei porcine, de fapt nu face altceva decât să cânte aria pe care i-au indicat-o stăpânii săi. Imediat, apar experţii - de tipul lui Minea de la Romalimenta - care spun că trebuie interzisă creşterea individuală a porcilor sau a altor „esperţi” - cică moderaţi - care spun că, vezi Doamne!, interdicţia ar trebui aplicată doar în zonele în care s-a manifestat pesta porcină. Ce-are sula cu prefectura?

Cum a apărut pesta porcină africană la noi? Înţeleg că din no man's land-ul numit Ucraina, au tranzitat porci mistreţi infestaţi cu pestă porcină africană. OK, asta înseamnă că nu la micul fermier e cauza, ci la o proastă gestionare a graniţelor ţării. Când de-acolo îţi vin, între altele, porci radioactivi - care porci nu-s de la Cernobîl, ci de pe la alte reactoare de unde se scapă material radioactiv în draci - ar trebui să te gândeşti serios la controlul frontierelor. Până şi bulgarii, când au văzut că se-ngroaşă gluma la noi - şi-au securizat frontierele. Noi de ce n-am făcut-o cu Ucraina? Şi-a pus cineva întrebarea asta?

În fapt, tind să cred că acţiunea pesta porcină africană e una deliberată, având ca efect o luptă împotriva micii proprietăţi ţărăneşti, în fapt o particularizare a luptei împotriva independenţei individuale. Dacă se obţine „victoria” interzicerii creşterii porcului în gospodărie se mai bate un cui în coşciugul dorinţei normale a omului de autonomie.

Reţineţi câteva aspecte peste care, probabil, aţi trecut în fugă. În 2011 un tsunami provoacă dezastrul nuclear de la Fukushima şi, de asemenea, un dezastru umanitar. Mii de case sunt inundate, localităţi întregi sunt şterse de suprafaţa pământului. Din păcate abia atunci unii oameni şi-au amintit de piatra din Aneyoshi care-i avertiza pe japonezi să nu construiască nimic la o altitudine mai joasă decât acea piatră. E de prisos să mai amintesc că tsunamiul din 2011 a afectat doar zonele inferioare pietrei din Aneyoshi.

La fel, de curând, în Cehia au ieşit la iveală aşa-numitele pietre ale foamei. Seceta severă a scos la iveală la Decin, în fluviul Elba, o piatră pe care, în 1904, un proprietar al unui bar a scris „Dacă mă vezi, să plângi!”. Cel mai vechi mesaj de avertizare scris pe „pietrele foamei” datează din 1616.

Sunt câteva avertismente care ne indică limpede că trebui să avem în vedere lecţiile trecutului şi să ni le însuşim corespunzător. Noi pare că am uitat anii 80 şi ni se pare că aşa ceva nu se mai poate întâmpla niciodată. Reţineţi însă un lucru simplu: întreg comerţul din România este un monopol gestionat de cinci mari companii. Tot ce se vinde şi se cumpără în materie alimentară în ţara noastră trece, într-o formă sau alta, pe la aceste cinci companii. După cum se ştie, foamea e cel mai bun profesor. Dacă cineva ar vrea să provoace aici un dezastru sau ar vrea să ne indice „ce trebuie făcut” n-ar trebui decât să convingă cele cinci companii să anunţe că renunţă la piaţa autohtonă. Brusc, tot ceea ce-aţi văzut pe vremea lui Ceauşescu va părea o joacă de copii faţă de ceea ce s-ar putea întâmpla într-un scenariu ca cel pe care vi-l descriu.

E un avertisment şi-o indicaţie că e momentul să vă reapropiaţi de pământ, de mica gospodărie de la ţară, excelent refugiu de week-end şi, mai mult decât atât, o garanţie a autonomiei personale. Şi, de asemenea, deschideţi ochii bine la planurile pe care „binefăcătorii” devianţi le au cu noi.