Iar primăveri?

Taxiul se oprește puțin în fața mea. Din el se chinuie să coboare o femeie de vreo 35 de ani, care se ajută de două cârje pentru a merge. După ce reușește să coboare, o ia șontâc-șontâc spre un pasaj. Se vede de la o poștă că se grăbește. În fuga ei nu vede o bătrână și e cât pe-aci să se prăvălească amândouă. Își cere scuze și-o ia din nou la fugă cu ochii injectați.

Din sens opus vine un ambulant cu insigne. Una dintre ele mi se pare cunoscută. În centrul ei scrie mare „#1 od 5 miliona”. N-am habar despre ce e vorba. Însă, după nici trei minute, când fac dreapta spre „Hotel Moskva”, mă trezesc în plin miting. Lume multă, să tot fie vreo o mie-două de oameni. De la tribuna improvizată un individ care părea reîncarnarea lui Troțki, avea un discurs impecabil. Fiecare cuvânt articulat perfect, gestică de manual și dozarea științifică a emoțiilor astfel încât mulțimea să fie manipulată ca la litera și spiritul manualului micului anarhist. Încep să se-audă huiduieli, lângă mine o muiere lovită de obezitate bate haotic într-o tobă, în timp ce, în dreptul celeilalte urechi un tânăr costeliv urlă din toți bojocii. 

E o mulțime pestriță, gata încălzită pentru a executa orice „misiune”. O iau ușor pe Terazije pentru a mă extrage din gloată. Hotelul Moskva privește impasibil, de la înălțimea verdelui său aurit. Mă așez la o masă pe terasă. Lângă masa mea stă o duduie plictisită care trage un suc de portocale. Mă bag în vorbă cu ea, întrebând-o ce-i cu scăndălăul. Zâmbește și-mi explică în doi timpi și trei mișcări toată tărășenia: încă din decembrie Belgradul e prins de proteste. Se strâng săptămânal în centrul capitalei și, uneori, în marile orașe pentru a protesta împotriva lui Vučić. Hmm, ceva începe să-mi rimeze aiurea. 

Dar ce-a făcut Vučić?, mă trezesc întrebând-o. Îmi spune că e acuzat de corupție, nepotism și-mi mai înșiră vreo câteva chestii. O întrerup întrebând-o dacă nu cumva e acuzat și de schimbarea vremii. Începe să râdă în timp ce eu, vorba bătrânului Humphery Bogart, îmi spun în gând că „Louis, I think this is the beginning of a beautiful friendship”. Dinspre celălalt colț al hotelului se-aud frânturi de slogan, în timp ce eu sunt deja la a treia cafea - de data aceasta la masa ei - depănând amintiri și memorii. Mi-e limpede până la ultimul ciob ce se întâmplă acolo. Îi descriu pas cu pas și ea mă-ntreabă de unde știu atâtea, doar mai devreme o întrebasem ce-i cu manifestația aceea. Răspunsul meu o lasă fără replică: „Din Algeria, Egipt, Libia, Siria. Peste tot a fost la fel. Și, mai nou, o variantă soft începe și-n Balcani.”. Se strâmbă a uimire de parcă, prin ultimele cuvinte, i-aș fi ridicat o perdea de pe ochi. E același scenariu, sunt aceiași păpușari, cu aceleași instrumente. Doar poporul e schimbat, însă e vorba tot de-un popor amărât, picat în dizgrația istoriei și lovit până la atomizare.

„Serbia e-n flăcări” - ar spune jurnaliștii frenetici, în al căror buzunar mai scapă din când în când o ciozvârtă rămasă de la masa păpușarilor. Nu știam mai nimic și probabil n-aș fi aflat dacă un tranzit puțin prelungit nu m-ar fi oprit la sfârșitul săptămânii trecute la Belgrad. Mi-am întins antenele și-am aflat că aceleași mișcări ilogice sunt și-n Bosnia Herțegovina, prin comunitățile de sârbi. Dar și în Albania. Din nou Balcanii de Vest dau în fierbere, de data aceasta fără niciun sens. 

Păcatul lui Vučić îl știu bine: nu vrea să recunoască Kosovo. A spus-o articulat, arătând atât spre americani cât și spre aliații ruși. Indiferent de presiuni, Vučić a spus că nu va recunoaște independența enclavei. Cu toate acestea, știți de ce este acuzat de opoziție? Fix că vrea să recunoască independența Kosovo. Că negociază în secret cu marile puteri și că acestea închid ochii la ticăloșiile financiare pe care le face. Că sârbii o duc din ce în ce mai greu și că totul devine insuportabil. Asta în timp ce salariile medicilor și-ale profesorilor au crescut, iar pensiile urmează să crească și ele. E un climat economic favorabil, în care legăturile cu China s-au întărit și investițiile din economie se văd. Mai ales prin creșterea puternică a exporturilor. Vă sună cunoscut?

Ne ridicăm de la masă și mă ofer s-o conduc. Coborâm și, la nici 500 de metri, ne taie calea o procesiune religioasă. Mira îmi spune că e o procesiune-protest referitoare la ceea ce s-a întâmplat cu bisericile ortodoxe din Serbia. Apropiindu-ne văd imaginile și, din nou am un déjà vu. Picturile sunt distruse, iar sfinții de pe pereți maltratați prin „scoaterea ochilor”. Nu știu de unde vine această obsesie a musulmanilor de-a se răzbuna pe imaginile sfinților, dar ea e identică peste tot. Am văzut-o și-n Cappadocia, și-n Liban - pe vremea în care musulmanii se răzbunau pe creștini dezgropându-i din cimitire pentru a-i mitralia - în Ciprul de Nord și, iată, acum și-n Kosovo. Procesiunea se desfășoară în tăcere, în pâlpâitul molcom al lumânărilor. Oamenii aceia par a nu cere nimic altor oameni. Lacrimile lor sincere nu caută decât tovărășia lui Dumnezeu, iar diferența dintre strigătele isterice de la Hotel Moskva și ceea ce se petrece aici e mai mult decât relevantă. 

Faptul că-n tot zgomotul fals mai există oameni liniștiți, care-și exprimă durerea în cel mai înălțător mod posibil, ține de Serbia, de acea rezervă inepuizabilă de patriotism și creștinism pe care această țară amărâtă a avut-o de-a lungul istoriei. Au luptat împotriva turcilor, au fost striviți de-atâtea ori. S-au grupat și regrupat, au fost zdrobiți și-au renăscut. Au luptat împotriva austriecilor și-au luptat singuri împotriva nemților în cel de-al Doilea Război Mondial. Partizanii lui Tito au construit chiar și vapoare de atac din lemn cu care au organizat adevărate ambuscade navale. Cu țara eliberată de ei, au protestat vehement împotriva dezastrelor pe care le făceau hoardele de mujici ale lui Stalin. Și, în ciuda „frăției ideologice”, Iugoslavia n-a făcut jocul Moscovei, având o poziție independentă. Permanent în istorie Serbia a căutat să fie verticală. Și, chiar dac-a fost zdrobită și-a revenit de fiecare dată.

Iată-ne acum, după ce dezastrul războiului Iugoslav a atomizat o construcție geopolitică impecabilă. După ce au distrus Iugoslavia, americanii nu s-au mulțumit și-au mai distrus și Serbia, încurajând „plaga Kosovo” care acum pute înfiorător. Cu toate acestea, nu se lasă. Fac presiuni pentru a se recunoaște independența „provinciei nimănui”, acest centru al terorismului balcanic. Și-o fac nu pentru o redesenare, ci pentru atomizare, pentru haos. Fosta Iugoslavie pare pregătită pentru un nou joc în urma căruia vor apărea și mai multe entități. Actualele republici s-ar dori sparte într-un număr și mai mare, astfel încât fărâmițarea să producă orașe-stat sau provincii-stat absolut nerelevante și aflate într-o perpetuă harță. De-aceea toată tărășenia se petrece atât în zonele creștine, cât în cele musulmane. 

Prin mediul diplomatic și, mai nou, chiar și-n presă, se vorbește transparent despre o „Primăvară Balcanică”. Care-i scopul e mai greu de identificat acum. Poate că nu-i niciunul cert, doar un experiment nefast așa cum a fost în lumea arabă. Ceea ce remarc însă e că modul de organizare e uniform peste tot. La fel ca la noi și la sârbi hashtagiștii sunt violenți, sunt susținuți din forțe politice aflate pe tot eșichierul politic. Dacă ești comunist, în mod sigur există o facțiune hashtagistă care te reprezintă, la fel cum se întâmplă și-n cazul în care ești conservator, liberal, neoliberal sau fascist. La fel e și la noi cu gălăgioasa sectă #rezist: teoretic ei sunt de toate orientările, practic scopul e unul transparent, anume anarhia totală menită a sparge țara.

Din păcate „primăvara balcanică” e o realitate, iar ceea ce vedem e doar „acordarea instrumentelor”. Când se va da click-ul  vom vedea dezastrul. De ce se dorește o asemenea dizlocare geopolitică? De ce Ucraina, România, Republica Moldova, Bulgaria, Grecia, Turcia, plus multitudinea de țări din Balcanii de Vest trăiesc aceste micro-cutremure? V-ați întrebat asta? Totul e doar pregătirea pentru un cutremur de proporții care dorește a atomiza întreaga regiune, care va transforma țări întregi în zone necunoscute și nerelevante, zone gri a căror cheie o vor cunoaște doar câțiva dintre sforarii aflați în spatele scenei. Toate acestea pentru a se permite ridicarea pe marginea și-n colțul de est al României a unei construcții false, un fel de „centru de backup” despre care probabil vom mai vorbi în viitorul apropiat.

Pentru noi, în clipa de față, deplasarea unor portavioane americane sau deplasările de trupe ale rușilor, nu sunt subiecte pe care ar trebui să le urmărim, ci ticăloșia care ni se pregătește cu picăturica. Fiecare picătură de otravă, fiecare dide sau bot scos la lumină ar trebui să ne dea serios de gândit. Ei nu sunt singuri, ci au un spate extrem de coerent, organizat ca la carte. Ei sunt doar tentaculele, doar roboții deplasându-se acolo unde li se cere, nicidecum partea relevantă a ticăloșiei. De-aceea, atunci când priviți, uitați-vă în spatele tentaculelor caracatiței, mergeți spre creierul ticălos și veți înțelege ce vi se pregătește. Suntem poate în cea mai nefastă perioadă a istoriei noastre. Asta trebuie să știți bine!